Câteva gânduri pe marginea fenomenului „Don’t Look Up”

În noul film al lui Adam McKay, Don’t Look Up, doi astronomi (Jennifer Lawrence și Leonardo DiCaprio) descoperă o cometă care urmează să intre în coliziune cu Pământul – și să radă orice formă de viață de pe el – în șase luni și jumătate. Cu alte cuvinte, nimic care să nu se mai fi văzut și revăzut în ultimele câteva cicluri de filme-catastrofă hollywoodiene – de la Meteor, din 1979, până la Armageddon și Deep Impact, ambele din 1998. Dar, spre deosebire de toate acestea, Don’t Look Up nu e un exercițiu american de bătaie cu pumnul în piept în numele întregii omeniri, ci o comedie satirică despre sfârșitul lumii.

Prima lui poantă mare e că lumea e prea prostită de consumism și de media ca să reacționeze la avertismentul celor doi oameni de știință: abia lansat, acesta și dispare în infernul – the moronic inferno, cum îi place lui Martin Amis să-l numească – mass-media și al rețelelor de socializare; e aneantizat prin trivializare, prin reducere la derizoriu. Cât despre autorități, la președinția Statelor Unite se află o terifiantă încrucișare (Meryl Streep) de Donald Trump și Hillary Clinton. Nu aflăm dacă reprezintă Partidul Republican sau Partidul Democrat și ideea e că nu contează: democrația americană e o formă care s-a golit de fond, un simulacru tabloid-televizual. Atâta timp cât cometa nu-și găsește niciun chichirez pe agenda tabloid-electorală a doamnei Hillary Trump (în film o cheamă Orlean – ca pe personajul real jucat de Streep în Adaptation al lui Charlie Kaufman și Spike Jonze –, dar hai să-i spunem așa), cometa nu există (și bineînțeles că doamna Hillary Trump are în subordine propriii ei oameni de știință – afiliați la universități mai prestigioase decât descoperitorii cometei –, care să-i nege existența). La un moment dat, doamnei H. T. i se va părea că totuși ar fi în interesul ei electoral să facă pe salvatoarea planetei, drept care va trimite în spațiu un cowboy (jucat de marele Ron Perlman) cu misiunea de a ciurui cometa. Dar se va răzgândi la recomandarea intereselor de business din spatele ei, care văd cometa ca pe o sursă de minereuri altminteri de neobținut (decât din sfera de influență a Chinei). Interesele de business sunt reprezentate de președintele unei companii de telefonie mobilă (Mark Rylance) – o caricatură mai proaspătă decât cea jucată de Streep. (Figuri prezidențiale gen Trump, adică lipsite de orice rușine, au tot fost subiecte de scheciuri umoristice în cultura populară americană din ultimii cinci ani.) Super-vânzătorul de mobile are alură sinistru-serafică și pretenții de vizionar – într-una dintre cele mai amuzante faze din film, se laudă că puternicii săi algoritmi au ajuns să știe despre tine nu doar când vei muri, ci și din ce cauză.  

Acestor villlains – cărora li se mai adaugă fiul doamnei Hillary Trump (Jonah Hill) și o vedetă de talk-show, adevărată regină a superficialității (Cate Blanchett) – li se opun fără sorți reali de izbândă câțiva oameni de știință integri. În construirea personajului lui DiCaprio, McKay folosește vechea rețetă a lui Frank Capra: personajul e un intelectual, dar pe lângă asta McKay mai face din el și exponentul unor valori solide, tradiționale (e drept că nereligioase, dar cu siguranță familiste), asociate urbanului mic și Americii profunde. E o rețetă smart: nu numai că-i asigură o contrapondere calității de intelectual a personajului, care de una singură ar risca să țină la distanță niște secțiuni din publicul larg, dar mai și scurtcircuitează simultan două prejudecăți – cea care echivalează „intelectual” cu „elitism” și cea care echivalează valorile Americii profunde cu ignoranța.

Ca într-o comedie populistă de Capra, profesorașul provincial modest, care nu vorbește limba culturii pop contemporane, care intră în panică înainte de a intra pentru prima dată în direct, care amețește la prima inhalare de parfum sofisticat-metropolitan, se va lăsa dus temporar în ispită de cultura celebrității (personificată de personajul lui Blanchett). Totul, în această parte a filmului, e foarte convențional și foarte vechi: coruperea personajului e dramatizată prin tropul abaterii de la monogamie; feminitatea „naturală” a soției e pusă în antiteză cu cea – denaturată, morbid-sofisticată, sterilă – a amantei. În fine, personajul lui DiCaprio își revine și își reunește forțele cu personajul lui Jennifer Lawrence – doctoranda care a descoperit de fapt cometa și a cărei busolă morală, spre deosebire de a lui, nu s-a lăsat amețită nici măcar o secundă. În campania de conștientizare pe care o demarează primesc ajutor inclusiv de la o vedetă muzicală pop (Ariana Grande) care, inițial, păruse o reprezentantă a forțelor decerebrării. Plutocrația ripostează printr-o contra-campanie ce include comandarea unui film hollywoodian despre o eroică misiune de exploatare a minereurilor de pe cometă. McKay nu include secvențe din acel film, dar include un interviu cu actorul principal din el (personaj fictiv), care refuză demagogic să-și asume o poziție politică și blăblăiește că filmul lui nu e politic, ci e un popcorn movie „pentru toată lumea” (ca și cum lucrurile astea s-ar exclude). McKay, care reprezintă zona progresistă și cu responsabilitate socială a Hollywood-ului contemporan, vine deci cu o viziune nuanțată asupra marilor industrii culturale (cinematografică, muzicală): acestea nu sunt entități monolitice, ci câmpuri de bătălie pentru tabere adverse.

Faptul că tabăra virtuoasă luptă bine nu înseamnă că și câștigă. Filmul are meritul de a-și duce ideea până la capăt: forțele dezlănțuite ale capitalului și ale populismului de dreapta sunt mai mult decât capabile să distrugă totul. (Scenariul cu meteoritul e o alegorie a încălzirii globale; se potrivește și pentru pandemia Covid.) Probabil că au trecut destule zile de la lansarea filmului ca să nu mai comit niciun spoiler dacă spun că lucrurile se termină ca în Melancholia lui Lars von Trier.

Sigur, multe lucruri despart Don’t Look Up de Melancholia, după cum numai visele sale îl apropie de Dr. Strangelove al lui Kubrick. (Don’t Look Up trimite intenționat la acesta din urmă prin personajul cowboyului militarist care iese în spațiu cântând „Oh, Susanna” – referința e imaginea kubrickiană a unui cowboy călărind o bombă nucleară.) Atât Dr. Strangelove, cât și Melancholia sunt filme cu estetici de autor extrem de distinctive, în timp ce Don’t Look Up nu se singularizează câtuși de puțin în privința asta: estetica sa este una pop-impersonală.

Dar faptul că în mod clar nu e o capodoperă a artei apocaliptice – precum Melancholia, Strangelove sau Calul din Torino al lui Béla Tarr – nu înseamnă că nu poate fi un film relevant în alte feluri. După cum sugerează Iulia Popovici pe Facebook (dintre cele câteva sute de comentarii pe marginea filmului, care au curs în bula mea de-a lungul ultimei săptămâni, al ei este unul dintre cele mai lucide), nu e ca și când ar ieși tot timpul filme care să se dorească profund actuale, care să fie concepute ca niște avertismente adresate lumii întregi și care chiar să reușească în a stârni un public foarte larg. Steven Spielberg și Ridley Scott or fi ei artiști populari mult mai mari decât Adam McKay, dar cu filmele lor cele mai recente s-au dovedit incapabili să se mențină relevanți; sorry, dar asta e. În timp ce Don’t Look Up constituie cea mai relevantă poziționare hollywoodiană față de starea planetei de la Joker încoace. Prin asta nu încerc să susțin că, evaluat ca produs estetic, s-ar situa măcar la nivelul lui Joker. Poate se situează mai jos, poate se situează mai sus – pe moment nu mă interesează chestiunea calității estetice (asupra căreia voi reveni totuși mai jos), ci separarea ei de chestiunea relevanței. Căci reducerea uneia la cealaltă e în mod clar o eroare. E clar că Don’t Look Up e un film construit din ready-made-uri: de pildă, personajul lui DiCaprio e construit din specialități de-ale actorului, dintre care cea de bărbat slab, coruptibil, a fost pusă la punct în Lupul de pe Wall Street (cu tot cu comportamentul jalnic din momentul în care e surprins de soție cu amanta), iar atacul de trac de dinainte de intrarea în direct a fost pus la punct în A fost odată la… Hollywood al lui Tarantino; prin urmare, creația lui de-aici nu are nicio șansă să le rivalizeze în prospețime pe cele din A fost odată și din Lupul (filmul lui Scorsese întâmplându-se să fie și o capodoperă satirică). Dar ar trebui să fie la fel de clar că, în principiu, recursul la materiale de construcție ready-made n-are de ce să împiedice un divertisment să fie bine asamblat, să-și formuleze avertismentul cu forță și, eventual, să contribuie la un proces de sensibilizare a opiniei publice cu privire la un subiect important cum e criza climatică.

N-are rost să merg mai departe înainte de a face clar un lucru: personal, cred în validitatea avertismentului pe care încearcă să-l formuleze Don’t Look Up, iar analiza la care sunt supuse aici capitalul, populismul de dreapta prezidențiabil, mass-media și rețelele de socializare mi se pare precisă. Am ținut să clarific asta pentru că, atunci când filmul discutat în contradictoriu este unul politic, e bine – în sensul că e mai puțin mâzgos – să-ți lași interlocutorii să știe unde te plasezi, de unde vorbești. Nu în ultimul rând dacă ești cineva care se arată ofensat de lipsurile estetice ale filmului, e bine să înlături din start posibilele suspiciuni că inaderența ta s-ar putea să fie în fond una politică, înaltele standarde estetice servindu-i în principal drept deghizare.

Adeziunea mea la avertismentul pe care încearcă să-l dea filmul nu înseamnă nici pe departe că nu-l pot critica – estetic sau politic. Politic poate fi (și a fost) criticat inclusiv dinspre stânga, în ochii căreia critica făcută de McKay fascismului contemporan poate părea prea liberală (în loc să fie revoluționară), prea puțin interesată de lumea din afara SUA și prea înclinată să idealizeze mincinos lumea de dinainte de Donald Trump. După cum s-a observat că, atunci când îți lansezi taman de pe Netflix critica împotriva tiraniei capitaliste a algoritmilor, se cheamă că ești complicele forțelor pe care le critici.

Această din urmă observație e imparabilă – iar Don’t Look Up, indiferent ce altceva o mai fi, este și o nouă bornă în netflixizarea planetei. (Ce film lansat în ultimii ani în cinematografe a reușit să se impună, timp de mai multe zile, ca unic subiect de conversație pe rețelele sociale? Nici măcar Joker.) Pe de altă parte, nu mi-e deloc clar de ce-ar fi ăsta argumentul care – așa cum par să aibă impresia unii dintre cei care-l lansează – ar închide toate discuțiile și ar discredita definitiv filmul lui Adam McKay. Unul dintre lucrurile care frapează la certurile pe care le-a provocat filmul pe rețelele sociale este că, în general, fiecare postare semnalează câte un singur aspect și pare scrisă cu convingerea că acela e singurul aspect care contează și că observarea lui e șeptarul care taie toate celelalte cărți. Ce s-a întâmplat cu presupoziția rezonabilă că un film, fie și unul fără cine știe ce distincție estetică, poate fi un obiect cultural destul de complex, despre care se pot spune în același timp mai multe lucruri adevărate? Filmul însuși prezintă rețelele sociale ca pe un mediu complet neprielnic comunicării de adevăruri nuanțate și de argumente substanțiale – un mediu care le reduce pe toate la zgomot. Sigur, dacă pesimismul acestei analize e întru totul fondat, atunci însuși actul de a concepe un film cu intenția de a da un avertisment, de a porni o dezbatere – unde altundeva decât pe rețelele sociale? –, pare bazat pe un optimism exagerat. Pe de altă parte, ce altceva poți să faci decât să încerci? Ăsta-i și exemplul pe care-l dau eroii filmului.   

Revenind la chestiunea valorii estetice, un lucru care m-a frapat atât la detractorii, cât și la apărătorii lui Don’t Look Up este tendința ambelor tabere de a perpetua o impresie greșită conform căreia Hollywood-ul și finețurile artistice s-ar afla într-un raport de incompatibilitate fundamentală – ca proverbiala babă cu mitraliera. Atât în varianta detractorilor (adesea reductibilă la întrebarea retorică: „Dar la ce altceva te puteai aștepta de la un film hollywoodian?”), cât și în varianta apărătorilor (adesea reductibilă la „da, filmul e gros, dar ca să te înțeleagă poporul trebuie să fii gros”), prejudecata este una ofensatoare la adresa tradițiilor cinemaului hollywoodian, a finețurilor de care istoria acestuia e plină și a extraordinarei literaturi critice (începând cel puțin de la fondarea revistei Cahiers du Cinéma, deși sigur că de fapt începe mai devreme) dedicate iluminării acelor finețuri; dar în primul rând este ofensatoare la adresa numeroșilor spectatori „de rând” sau „din popor” (adică nespecialiști), de ieri și de azi, care s-au dovedit perfect capabili de discernământ în chestiuni de felul ăsta.

La final, o vorbă despre critica de film din România. Pornind și ea tot de la receptarea lui Don’t Look Up, Alexandra Olivotto deplânge pe bună dreptate cvasi-dispariția cronicii de film din presa românească. Nuanța pe care aș adăuga-o este că, în urma pierderii acelor platforme care-i permiteau să opereze ca o interfață între o formă de cunoaștere specializată și un public mai larg, critica n-a murit, ci s-a ezoterizat – s-a reorientat spre obiecte tot mai rare, spre connaisseurisme tot mai exclusiviste, spre limbaje codate. Criticii tineri de azi sunt mult mai sofisticați și mai erudiți decât criticii de-acum 20 de ani, dar critica a devenit o sectă care cu greu mai catadicsește să comunice cu ceilalți privitori de filme din jurul ei, să contribuie la discuțiile despre rarele filme – ca Don’t Look Up – care prind pe „toată lumea” și să propună distincții larg-inteligibile la nivel de cinema popular. (Și exercițiul discernământului nu poate să înceapă decât de la nivelul ăla.) Alexandra Olivotto are meritul de a scrie plecând de la o conștientizare a impasului, dar nici ea nu ajută atunci când, mergând pur și simplu „la intimidare”, afirmă fără să demonstreze – de fapt, fără să dea măcar un exemplu – că montajul lui Don’t Look Up este prost. Evident, o tentativă de demonstrație ar fi presupus un eseu lung și laborios. Ei bine, eu cred că Alexandra le datorează cititorilor ei acel eseu. Și nu mă interesează să aud că „oricum nu l-ar citi nimeni”. Să-l scrie mai întâi – și poate se vor găsi și câțiva cititori. Oricum, ar face mai mult bine decât o sută de izbucniri de impotență frustrată.