Re-play

Am scris pentru revista Matca despre Ripley – romanul și toate ecranizările. Îi sunt recunoscător lui Vlad Cristache pentru invitație și pentru calitatea sugestiilor lui editoriale.

„În 1999, Damon aducea rolului lui Ripley o înșelătoare juvenilitate stereotipic-americană. În 1960, Delon îi adusese grația sa de panteră tânără din epoca aceea, care este și epoca marilor lui colaborări cu Visconti și Antonioni. (Delon nu e singurul mare star masculin al anilor ’60 care să combine un aer rece-distant cu o mare grație a mișcărilor – e și combinația câștigătoare a lui Connery în rolul lui James Bond, a lui Newman în Hud și Hombre, a lui Eastwood în westernurile lui Leone –, dar e mai rece decât toți ceilalți, după cum îi întrece pe toți în grație). Noul Ripley, Andrew Scott, nu vine nici cu una, nici cu alta. Nici măcar nu e un Ripley tânăr (în carte e aproape adolescent). Nici Dickie și Marge nu sunt la prima tinerețe – forța de iradiere a cărnii tinere e un atu pe care adaptarea lui Zaillian, în contrast cu precedentele, și-l refuză. Andrew Scott îi aduce în schimb lui Ripley o anumită anonimitate (atunci când martorii invitați de poliție să-i descrie înfățișarea încep să ezite, nu e greu de înțeles de ce), o capacitate de a se decorporaliza, parcă reducându-se la o pereche de ochi inteligenți înconjurați de o lună plină. În interpretarea asta, Ripley nu e un tip foarte fizic, atât în sensul că nu e într-o formă grozavă (gâfâie rău atunci când urcă trepte sau târăște cadavre), cât și în sensul că nu e o prezență puternic-carnală. Dacă Ripley-ul lui Damon era un gay neîmpăcat cu sine, iar Delon funcționa ca un obiect universal al dorinței, sexualitatea personajului rămâne de data asta nedefinită strict, cum rămânea și în carte. Ca și în roman, Marge e de părere că Tom e gay în înclinații și asexuat în practică, ipoteză pe care restul filmului lui Zaillian o susține discret. Dar mai importantă decât elucidarea identității sexuale a lui Tom este ambiguitatea sexuală difuză, atmosfera generală de fluiditate sexuală pe care propria lui abstinență nu face decât s-o accentueze.”

Cronica-eseu poate fi citită integral aici.