„A fost odată la… Hollywood” și critica de film a lui Quentin Tarantino

Noul film al lui Tarantino, A fost odată la… Hollywood, urmărește trei zile – 8 februarie 1969, 9 februarie 1969 și, după o secvență de montaj ce comprimă următoarele șase luni, 8 august 1969 – din viețile câtorva personaje, printre care actrița Sharon Tate (Margot Robbie), care în lumea reală a fost ucisă în noaptea de 8 spre 9 august, în casa ei de pe strada Cielo Drive, alături de patru alți adulți și de copilul ei nenăscut, de către patru membri ai „familiei” hippie Charles Manson. În Hollywood-ul alternativ pe care ni-l înfățișează acest film, Tate și soțul ei, Roman Polanski (Rafal Zawierucha), sunt vecini cu un personaj creat de Tarantino – un actor numit Rick Dalton (jucat de Leonardo DiCaprio). Sub acoperișul acestuia din urmă trăiește o parte din timp și un cascador numit Cliff Booth (Brad Pitt), care, pe lângă faptul că-l dublează pe Rick în scenele lui de acțiune, îi mai este și șofer, valet, ridicător de moral, tovarăș de beție și meșter bun la toate.

Old school în multe feluri, cei doi masculi albi anglo-saxoni Rick și Cliff sunt reprezentanții unui Hollywood care în 1969 s-a învechit – Hollywood-ul al cărui gen-locomotivă fusese westernul. În 1969, westernul e pe ducă – a ajuns pe mâinile italienilor (spre dezgustul lui Rick, care tocmai a primit o ofertă de a juca într-un Nebraska Jim regizat de Sergio Corbucci), deși tot ei l-au revitalizat temporar (la rândul ei, cariera lui Rick va fi cât de cât revitalizată de apariția în acel – imaginar – opus corbuccian). Înainte de sejurul la Cinecittà, Rick fusese starul unei longevive serii TV (tot western, desigur), de unde încercase fără succes să se mute pe marele ecran (deși de o autenticitate dubioasă, zvonul că ar fi fost în cărți pentru rolul jucat în cele din urmă de Steve McQueen în Marea evadare constituise punctul de vârf al carierei sale); reîntors în televiziune, se pomenise cantonat în apariții de câte un singur episod, pe post de personaj negativ, în diverse seriale.

Nebraska Jim

Dacă Rick și Cliff sunt vechiul Hollywood, atunci cine e noul? Polanski, desigur, care încă se lăfăie în imensul lui succes din 1968 cu Rosemary’s Baby. Dar și Bruce Lee (jucat de Mike Moh), din cauza căruia cascadorul Cliff nu prea mai găsește de lucru, după ce, pe platourile de filmare la serialul The Green Hornet, se găsise să-i conteste supremația în domeniul artelor marțiale. (Tarantino ne oferă un flashback-bomboană cu bătaia dintre ei.) Și nu în ultimul rând hippioți ca ai lui Manson, care au ocupat un ranch folosit înainte ca platou de filmare (în principal tot pentru westernuri) și care în 1969 au un fel de reprezentant în elita hollywoodiană: pe Dennis Hopper, regizor-star al recentului Easy Rider și obiect al unei aluzii ostile făcute la un moment dat de conservatorul Rick.

Imediat mai jos voi comite un spoiler, divulgând marea întorsătură narativă a filmului (de care publicul interesat are toate șansele să fi aflat până acum din alte părți). Așadar, după Inglourious Basterds și Django Unchained, Once Upon a Time… in Hollywood e încă un film de Tarantino care proclamă vibrant, sfidător, puterea magică a cinemaului de a rescrie istoria cu final de astă dată fericit, de a modifica reparator cursul unor evenimente care s-au petrecut în realitate, de a răzbuna astfel viața. În Inglourious Basterds, magia cinemaului îl ucide pe Adolf Hitler (în timp ce acesta asistă la o proiecție de film). În Django, ea transformă un sclav afro-american într-un omorâtor de sclavagiști. În A fost odată la… Hollywood, ea se manifestă prin aceste două figuri hollywoodiene old school, prin acești doi reprezentanți ai unei culturi de tele-seriale duzinare cu pistolari și polițiști – o cultură pe care, la sfârșitul anilor ’60, unii o considerau falimentară și oprimantă, dar care pentru Tarantino e cultura primei lui copilării –, așadar, doi tele-cowboy imaginari, care, corectând realitatea, opresc atacul hippioților demonici și o salvează pe primăvăratica Sharon Tate.

În măsura în care se poate afirma că, prin filmele pe care le face, Tarantino practică un soi de critică de film, e vorba despre o critică fetișist-cinefilă, care nu vrea să-și chestioneze obiectele, ci să le lingă. Obiectele tind să provină nu din sectoarele de prestigiu ale industriei culturale, ci din sectoarele ei de mărfuri de mâna a doua și a treia. Atitudinea lui față de ele nu e ironică; nu e camp; și nu e interogativă. Atunci când regizează o secvență dintr-un film imaginar cu Rick Dalton – acesta prăjind naziști cu aruncătorul de flăcări în timp ce râde sălbatic, iar camera zoom-ează într-un mod hilar azi –, pastișa sau parodia nu e superioară; e fetișist-amoroasă, cu tot cu reconstituirea unei „gherle” stilistice cum e zoom-ul ăla.

Flame Thrower

Tot așa, atunci când reconstituie atmosfera dintr-un cinematograf drive-in (locuința cascadorului Cliff e o rulotă parcată în spatele ecranului), pe firma căruia numele actriței Raquel Welch e scris greșit, reconstituirea greșelii nu echivalează cu o judecată de valoare aplicată culturii drive-in-urilor și filmelor cu Welch. Atitudinea lui Tarantino față de cultura asta e demonstrată pentru noi în două secvențe. Într-una din ele, Rick și Cliff privesc la televizor și comentează serialul The F.B.I., în care Rick are o apariție episodică pe post de „răulean” de serviciu. (Serialul chiar e existat; Tarantino s-a amuzat inserându-l pe DiCaprio într-o secvență din el). Minute întregi, Tarantino filmează ecranul de televizor la care se uită cei doi, în timp ce ei comentează din off, alternând într-un mod relaxat, printre sorbituri de bere, remarci despre alți actori care apar în secvență (care-i cumsecade, care-i un bou) cu scurte remarci de apreciere a felului în care a fost compus un cadru, a felului în care un actor a executat un gest etc. În cealaltă secvență, Sharon Tate stă într-o sală de cinema și se bucură, printre spectatorii obișnuiți, de un film cu ea însăși: The Wrecking Crew (1968), un film din seria Matt Helm (inspirată de James Bond), cu un Dean Martin îmbătrânit în rolul protagonistului. O vedem luând parte la gaguri care pot fi considerate degradante pentru o tânără actriță – gaguri care-i cer să-și expună picioarele în timp ce cade cu ele în sus, sub privirea unsuros-amuzată a lui Martin –, dar ea pare să se bucure total de fiecare moment, și nu numai de momentele cu ea, ci și de cele cu ceilalți actori.

wrecking crew

Filmul lui Tarantino nu sugerează nicăieri că în 1969 ar putea să existe și mulți americani rezonabili – nu ca banda lui Manson – care să se simtă sufocați de cultura lui Rick și a lui Cliff, s-o găsească oprimantă în ubicuitatea ei. Or, pe fondul atrocităților comise de armata americană în Vietnam și al violențelor interne catalizate de inegalitatea rasială, acei americani existau și, la un moment dat, păreau tot mai mulți. Ceea ce se chema pe-atunci „contracultura” – termen desemnând un mănunchi de subculturi diferite, alternative sau opuse culturii oficiale, inclusiv miturilor despre westerners întrupate de diverși rickși și cliffși – avea și alte fețe în afară de cea, degenerată, reprezentată de clanul Manson. În A fost odată… la Hollywood, contracultura se reduce însă la Mansoni, iar Rick și Cliff reprezintă ceva simpatic și, în ultimă instanță, eroic. După Django și după The Hateful Eight, A fost odată… este, de fapt, cel de-al treilea western consecutiv al lui Tarantino – și de departe cel mai tradițional dintre ele: cowboy-ii buni îi bat pe indienii răi. Valorile culturii dominante or avea ele o aparență de mucava, dar ies validate din confruntarea cu contracultura, iar prin faptul că e salvată Sharon Tate e salvată posibilitatea unei reîntineriri luminoase, netraumatizante. A fost odată la… Hollywood e o fantezie infantilă – infantilă și reacționară.

În același timp, ca film despre Hollywood poate oferi plăceri intense – de la plăcerile luminii californiene până la plăcerile muncii arheologice care a readus la viață un moment din istoria producției americane de obiecte media și de alte bunuri de consum, un peisaj înțesat de reclame și alte trimiteri, multe dintre ele ascunse, ca niște cadouri-surpriză, în planul doi sau trei al imaginii. Atât DiCaprio, cât și Pitt au momente superbe. Există un episod în care nevroticul Rick, încovoiat de tuse tabagică și bântuit de moartea iminentă a propriei cariere, se prezintă pentru o zi de filmare: încă un episod-pilot de nou serial western, în care rolul lui – de guest star pe post de personaj negativ – este acela de a valida un nou erou luând bătaie de la el. Având sentimentul că e pe cale să bată un nou cui în sicriul propriei cariere de tele-erou, Rick mai e și pus să-și joace „răuleanul” într-un costum de proto-hippie – lațe, mustață Zapata, haină cu franjuri. Cu o senzație crescândă de obliterare a propriei identități (și fără să-l aibă lângă el pe Cliff, căci l-a trimis să-i repare antena de pe casă), Rick intră în vorbă cu o actriță în vârstă de 8 ani (Julia Butters), comic de precoce și de perfecționistă, a cărei seriozitate îl vâră și mai tare cu nasul în realitatea faptului că el e doar un tele-cowboy, nu un actor de anvergură. În așteptarea filmării, ea citește o biografie a lui Disney, despre geniul căruia vorbește în hiperbolele jurnalismului de showbiz. Lui Rick i se face rușine de cartea lui – un western tipărit ieftin și mototolit, cu copertă violent colorată. Când începe să-i povestească fetiței, la cererea ei, despre ce e cartea – despre un îmblânzitor de mustangi care, la 40 de ani, nu prea mai poate –, îl bușesc lacrimile de autocompătimire. Ea e plăcut surprinsă de seriozitatea literară a cărții – pe care o deduce automat din faptul că nu-i o poveste de pac-pac, ci una despre un has-been – și de sensibilitatea colegului ei. Patosul has-been-ului din poveste e ceva ce, la 8 ani, ea apreciază intelectual, ca pe ceva ofertant din punct de vedere actoricesc. Pe când Rick nu cu pregătirea lui de actor îl simte pe has-been­­-ul ăla, ci cu senzația lui de neputință în fața cursului pe care l-a luat cariera lui, cu cei 40 de ani pe care-i are și cu accesul de tuse care l-a lăsat istovit. E o secvență foarte delicată în comicul ei.

julia butters

Despre cascadorul Cliff, personajul lui Brad Pitt, circulă legenda că și-ar fi ucis soția și ar fi scăpat basma curată. (Flashback-ul furnizat de Tarantino sugerează că e într-adevăr posibil ca lucrurile să se fi întâmplat chiar așa.) Cartea de anul acesta a lui W. K. Stratton despre facerea filmului The Wild Bunch (tot din 1969) amintește că asemenea legende circulau în epocă despre un număr de cascadori de la Hollywood, dar lasă să se înțeleagă și că aceștia erau mai mult sau mai puțin psihopați. Pe când Cliff nu e portretizat ca un psihopat, ci ca un erou american clasic – afabil, mereu relaxat în aparență, dar cu mintea limpede, atent la ce-i în jurul lui și, odată ce-a intrat în acțiune, capabil să dezlănțuie o violență terifiantă. Faptul că e suspect că și-a omorât nevasta (fiindcă-l cicălea) și, în același timp, el e eroul filmului, cu un stil tradițional de masculinitate puternică pe care regizorul îl pune foarte flatant în vitrină, e un semn al insolenței arătate aici de Tarantino sensibilităților contemporane. Dincolo de violența pe care o dezlănțuie în două momente ale filmului, și pe care Tarantino o face cu bună știință excesivă, Cliff e un personaj de un farmec imens, care în parte îi vine din faptul că nu pare să aibă niciun fel de ambiții personale și niciun fel de resentimente față de Rick – pare să-i placă să-l slujească. Și mai e un lucru interesant la el: la un moment da ia ca autostopistă o fată (Margaret Qualley) care mai târziu o să se dovedească a face parte din „familia” Manson; ea îi oferă sex, dar, dându-și seama că e minoră, el refuză. Printre valorile asociate de Tarantino, prin intermediul lui Cliff, cu vechiul Hollywood, se numără, iată, refuzul de a profita de o minoră.

qualley

În reprezentarea ranch-ului infestat de hippioți malevolenți, Tarantino realizează o atmosferă hibridă de western horror: câini trecând repede, cu coada între picioare, prin colbul ridicat de vânt, grupuri de hippioți, unii dintre ei vampiric de palizi, pândind tăcuți din umbră. Tarantino e, desigur, competent în treaba asta, dar o face numai din clișee – nu e în largul lui pe teritoriul mansoniților, așa cum este în compania lui Rick și a lui Cliff.

hippies.png

Despre Roman Polanski are grijă să nu avanseze nicio impresie descriptivă care ar putea fi receptată ca o opinie: soțul lui Sharon Tate e mereu văzut de la distanță. De Tate-Robbie se apropie mai mult cu aparatul de filmare, dar mergând în vârfurile picioarelor: rezultatul e un portret al starletei ca rază de soare dansantă, ca primăvară californiană permanentă. Așadar, niște rezolvări punctuale prudente în cadrul unui pariu artistic în care evitarea pe de-a-ntregul a prostului gust era, poate, imposibilă.

Și astfel ajungem la baia de sânge ficțională – sângele e de hippie satanist și țâșnește în stil grand guignol, în exces burlesc – care încearcă s-o exorcizeze pe cea, atât de macabră și de dezolantă, din viața reală. Unii o vor găsi cathartică, alții o vor găsi de prost gust și, în fine, altora le va sta în gât conjuncția eminamente conservatoare dintre invocarea (de către DiCaprio) a proprietății private, spectacolul asmuțirii câinelui ca să-i sfâșie pe hippioți și imaginea lui Brad Pitt dând o femeie cu capul de toți pereții până i-l face chisăliță.

 

 

Reclame