O polemică cu Costi Rogozanu

Costi Rogozanu a scris în Libertatea despre Babardeală cu bucluc. Tonul lui mi s-a părut rezonabil, unele dintre obiecțiile lui mi s-au părut plauzibile și bine argumentate, iar unele formulări (de pildă, riff-ul despre diverșii Eminești prezenți în secvența ședinței cu părinții) mi s-au părut demne de ținut minte. Intervenția lui mi-a provocat însă și niște nemulțumiri destul de mari, iar trei dintre acestea – despre care mi s-a părut că trimit la probleme care nu-l privesc doar pe Rogozanu, ci privesc cultura noastră mai în general – le-am prezentat pe scurt într-o postare de Facebook. Ulterior am venit și cu vreo două-trei post-scriptum-uri, sub formă de răspunsuri la unele dintre comment-urile (binevenite) pe care le atrăsese postarea mea. Costi Rogozanu nu mi-a adăugat comment-uri la postare, preferând să răspundă pe propria pagină de Facebook. Răspunsul lui (pentru care îi mulțumesc – mi se pare important să se discute despre lucrurile astea) are trei puncte – ca și postarea mea inițială. La două dintre ele aș vrea să mai comentez un pic.

Mai întâi îmi voi copia mai jos cele trei puncte ale postării inițiale:

1. Rogozanu se declară neimpresionat de prima secțiune a filmului – secțiunea semi-documentară despre București în pandemie. Din această secțiune, Rogozanu extrage o critică a Bucureștiului despre care ne spune că s-a epuizat, că s-a mai zis. Am o problemă cu tendința lui Rogozanu de a reduce acea secțiune la ceea ce-ar „zice”, adică la conținutul verbal pe care-l poate extrage din ea. Asociez această tendință cu prejudecățile logocentrice care minează receptarea filmelor – și a artelor în general – la mulți intelectuali români. În realitate, filmele bune nu se mulțumesc să „zică”; ele pot să și arate, pot să-și confrunte spectatorii cu niște viziuni etc. Dimensiunea de „zicere” poate fi doar o parte – nu cea mai importantă – dintr-o experiență mult mai bogată (și adesea mult mai ambiguă). Apucătura de a reduce experiența la un mesaj verbal, pentru a-l mai și critica apoi că e banal, e mereu în pericol să nedreptățească obiectul artistic. În plus, desigur, discuția despre ce „s-a mai zis” și ce nu „s-a mai zis” prin intermediul artelor, sau dacă „ce-s-a-zis”-ul s-a zis deja prin cinema (în ce filme românești crede Rogozanu că „s-a mai zis” ce „se zice” în „Babardeală”?), e una mai complicată.

2. Ca în mult din ce se scrie în lumea noastră culturală, e ușor de ghicit printre rândurile lui Rogozanu cu cine a stat acesta la bere și cu cine n-a stat. Tendința e aceea de a-ți lăuda prietenii personali și de a nici nu-i vedea pe alții, care nu-ți sunt prieteni și nici prieteni de-ai prietenilor. Poate să joace Andi Vasluianu oricât de bine în „Barbardeală cu bucluc”, că în cronica lui Rogozanu nu vine vorba despre el nici măcar într-o paranteză. În schimb vine vorba despre Adrian Schiop.

3. O a treia problemă este că Rogozanu tinde să-și deducă poziția față de filmele lui Jude dintr-o atitudine față de Jude ca persoană, ca prezență fizică, ca discurs direct, așa cum se manifestă în interviuri, în declarațiile care însoțesc filmele. Simpatia pe care i-o inspiră Jude în aceste manifestări extra-film – pentru că e spontan, non-megaloman etc. – îmbibă și raportarea lui Rogozanu la filme. Dar îmbibarea e o contaminare, o viciere a procesului critic, care, în loc să „trust the tale” – adică în primul rând „the tale”, care totuși nu se confundă cu acel „teller” ce explică în apariții publice care i-au fost intențiile -, tinde s-o subsumeze pe cea dintâi celui de-al doilea.

Mai departe voi copia și trei dintre P.S.-urile pe care le-am adăugat sub formă de comentarii la postarea inițială:

P.S.1: Deci întrebarea cinstită era unde în cinemaul românesc a mai fost reprezentat Bucureștiul așa cum e reprezentat aici. Că o operă de artă având pretenții descriptive, și având ca subiect un oraș, ajunge să le ofere spectatorilor săi o experiență sensibilă în care unii dintre aceștia, dacă sunt și locuitori ai orașului respectiv, își vor recunoaște o parte din propriile frustrări și nemulțumiri, ăsta nu e neapărat un defect al filmului: nu înseamnă că filmul e „banal”. Poate fi foarte bine o calitate. Apoi, miza desantului semi-observațional al lui Jude este în mod clar una dublă: să dea un raport – preponderent vizual, senzorial – despre starea mai generală a Bucureștiului, dar și să documenteze un moment foarte particular: e Bucureștiul la sfârșitul verii lui 2020, cu alegerile venind și al doilea val de Covid pregătindu-se. Secțiunea aia din film e și o capsulă temporală care peste 10 ani, peste 20 de ani, va da informații prețioase. A o expedia spunând că e doar echivalentul unui rant de pe Facebook, din partea cuiva care a ieșit la cumpărături și s-a enervat, e și insensibil la specificitatea cinemaului ca artă documentară și ca artă vizuală, e și îngust-prezenteist, e și bucureșticentric (când spune că știm-deja-lucrurile-astea, Rogozanu vorbește dintr-o perspectivă strict bucureșteană).

P.S.2: Revenind la punctele 1 și 3 din postarea mea, mă urmărește de astă-vară ceva ce-a scris Costi Rogozanu în cronica lui la „Malmkrog” al lui Puiu (cronică plină de observații sensibile și perspicace, dar în bună măsură nu despre film, ci despre un personaj numit Cristi Puiu, așa cum reiese acesta – mai exact, așa cum îl extrage Rogozanu – din diverse interviuri și declarații). Scrie Rogozanu la un moment dat: „mă fascinează specialiștii care pot urmări mișcările camerei și modificările convenției de imagine. Eu mă uit la orice ecran tot ca la o cutie magică, asta e.” E o confesiune fals-modestă: Rogozanu se prezintă ca cineva care știe puține despre cinema și e dispus să-i asculte pe alții care știu mai bine, dar de fapt se împăunează cu „inocența” lui – activează clișeul demagogic al privirii necultivate care „vede mai bine”. (Aserțiunile din restul textului despre Puiu și despre filmele acestuia nu sunt deloc timide.) OK. Formația lui Rogozanu este una de critic literar; a început prin a scrie mult despre cărți. Într-un comentariu literar, echivalentul acestei confesiuni a lui ar fi ceva gen: „Nu știu ce sunt figurile de stil sau tehnicile literare, privesc pagina ca pe un portal magic, dar, evident, ceea ce am eu de spus nu merită mai puțin luat în serios.” L-ar lua cineva în serios dacă ar spune lucrurile astea? Or, într-un comentariu de film e aplaudat pentru lipsa lui de pretențiozitate. Asta pentru că forma, în cinema, e înțeleasă ca ceva turnat pe deasupra: un topping, un dressing, niște cosmetice. E mai bine să nici n-o sesizezi (oamenii preocupați de ea au, nu-i așa?, ceva dubios), să te duci cu directețe proletară drept la țintă, la ce „spune” filmul, la „idee”, la „conținutul” parafrazabil verbal. (De-aceea se poate scrie despre „Babardeală” că e „interesant formal” – nu se precizează în ce fel -, dar „banal în idei”.) Dar directețea asta e o iluzie. Într-un cinema ca al lui Jude, „forma” nu e ceva ce îndepărtezi cu două laude (laude de formă: de fapt nici n-ai observat-o), ca să dezvelești „esența”, „ideea” filmului. Ideea aia a fost turnată într-o formă sensibilă – ăla e filmul.

P.S.3: Datorită premierii lui „Babardeală” la Berlinală și nominalizării lui „Colectiv” la Oscar, discuțiile despre cinema se bucură zilele astea în România de ceva mai mult public ca de obicei. Asta-i partea bună. Partea proastă ține de faptul că n-o să dureze, de faptul că e vorba despre premii, nu despre cinema, de faptul că, în lipsa unui exercițiu al acestor dezbateri, criteriile sunt nesofisticate, iar subiectul cinema se dizolvă în doi timp și trei mișcări în altele – în poziții politice, în umori etc.

Răspunsul lui Costi Rogozanu poate fi citit pe pagina lui de Facebook – adică aici. Mai jos voi comenta un pic la punctele 1 și 2, deocamdată doar atât:

1. Mă bucur că Rogozanu îi recunoaște primei secțiuni din filmul lui Jude o valoare documentară, numai că trebuie să se hotărască: în cronica de ieri nu i-o recunoștea („nu mi s-a părut valoaroasă documentar”, scria el, și mai și punea cuvântul „documentar” între ghilimele sarcastice). 

Felul în care Rogozanu respinge acuzația mea de aroganță logocentrică continuă să nu mă convingă. Felul lui de a face critică ideologică tinde să nu recunoască filmului (filmului în general) statutul – măcar potențial – de formă gânditoare. E prea grăbit să vadă obiectul film ca pe o simplă „reflexie”, ca pe un simplu „simptom”, ca pe o formă nereflexivă, care pur și simplu se umple, se umple pasiv de „s-a mai zisul” dominant al epocii, reproducându-l fără să-l devieze, fără să-l ambiguizeze, fără să-l tulbure câtuși de puțin. Rogozanu menționează Moartea domnului Lăzărescu. Da, și mie mi se pare un exemplu bun. Rogozanu l-a privit întotdeauna ca pe un simplu amplificator al discursurilor nouăzeciste-douămiiste care, criticând mizeria sistemului medical românesc, cereau implicit privatizarea lui. Eu am susținut întotdeauna că Lăzărescu e o experiență ambiguă și complexă – inclusiv în reprezentarea sistemului medical care-l procesează pe protagonist – și că problema e la acei hermeneuți suspicioși din oficiu, ca Rogozanu, care, mânați de propriile prejudecăți, traduc această experiență într-un mod care o reduce la o lozincă, la un manifest pentru privatizare. Da, Lăzărescu este în dialog cu niște s-a-mai-zis-uri de-ale epocii lui, dar felul în care le pune în cadru e interogativ și ambiguu. E un obiect realizat de niște oameni care au și ei niște minți, prin care s-a-mai-zis-urile dominante ale epocii nu trec așa, pur și simplu, ci pot fi inflexionate, modulate, chestionate. (Privilegiul artei e inclusiv acela de a fi alunecoasă, privilegiul of having it both ways.) Rogozanu n-are răbdare cu lucrurile astea – mai ales atunci când nu e vorba de artă literară și nici de artă creată de prieteni de-ai săi. Arta e mobilă culturală în care el dă cu piciorul en passant, închipuindu-și că astfel îi eliberează „conținutul simptomatic”. Arogant, logocentric, insuficient de autoreflexiv, de critic cu propriile prejudecăți, el crede că se poate duce direct la „mesaj”. 

2. Rogozanu răspunde și acuzației mele că, scriind despre un film, tinde să-și laude prietenii și să nu fie deosebit de atent la munca unora din afara propriei rețele. Apărarea lui e circulară și self-serving: ce să facă dacă oamenii pe care-i respectă ideologic și artistic încap cu toții la o petrecere? Ar trebui chiar admirat pentru că-i promovează pe față, fără a-și păcăli cititorii cu pretenții de obiectivitate. Numai că, atunci când citesc ce spune Rogozanu despre un film, majoritatea cititorilor Libertății nu știu că el profită de ocazie ca să-și celebreze rețeaua; de fapt, Rogozanu nu i-a informat, nu le-a cerut părerea. Pe cine respectă el din punct de vedere politic e irelevant pentru treaba cinstită pe care le-o datorează cititorilor, treaba lui fiind să recunoască talentul acolo unde e și nu să ridice în slăvi, respectiv să ignore după criterii „ideologic-beriologice” (el le numește așa).

Deocamdată atât.