Concurs de popularitate: „Teambuilding” și „Mirciulică”

Lansat în cinematografele românești la sfârșitul lui 2019, filmul 5Gang: Un altfel de Crăciun, în regia lui Matei Dima, a vândut 345.000 de bilete. Chiar și venit la nu mult timp după alte două filme românești, Moromeții 2 și Oh, Ramona!, care reușiseră scoruri mari (200-250.000 de bilete vândute), scorul lui 5Gang era neobișnuit: pentru ceva comparabil trebuia să mergi înapoi hăt departe, înainte de Garcea și oltenii, înainte de Filantropica, până în anii ’90. Astea fiind zise, era clar că popularitatea filmului printre adolescenți era un produs derivat al popularității formației 5Gang și a liderului ei, Șelly; la vremea aceea am constatat-o fără să mă facă prea curios să cercetez mai departe, mai ales că regia filmului se limita la aplicarea unor scheme standardizate, menite să anime – sau, mai exact, să dea iluzia că animă – ceva care mi s-a părut a fi sută la sută de plastic.

La nici trei luni mai târziu, Matei Dima (cunoscut și ca Bromania) revenea, de astă dată ca actor și co-producător, cu Miami Bici. Din cauza lockdown-ului din martie 2020, filmul n-a stat mai mult de patru săptămâni în multiplexuri, dar pandemia nu l-a împiedicat să înregistreze 550.000 de intrări în săli (un cinefil de pe Letterboxd opina că, din contră, pandemia s-ar putea să fi fost pedeapsa trimisă unei civilizații ajunse într-un punct în care ceva ca Miami Bici face profit) – asta însemnând, după cum avea să calculeze Ștefan Dobroiu, cel mai mare număr de bilete vândute în România pentru un film românesc de la Paradisul în direct (Cornel Diaconu, 1994) încoace.  

În fine, între timp, Dima/Bromania s-a mai întors o dată – ca actor, co-producător și co-regizor – cu Teambuilding. Alex Coteț figurează pe generic ca scenarist, cum figura și pe genericul lui Miami Bici (care era regizat de Jesús del Cerro). Cosmin Nedelcu (alias Micutzu), care se strofoca precum un hamster pe roată să mai anime atmosfera lui 5Gang: Un altfel de Crăciun, este și el aici actor principal, co-regizor și co-producător. În momentul în care cronicăresc eu lucrurile astea, Teambuilding se află pe ecrane de patru săptămâni și se apropie de 700.000 de bilete vândute. Mai are până să depășească A doua cădere a Constantinopolului (1.320.000 de intrări la cinema contabilizate în 1994), dar momentan se duce vijelios în direcția aia. Dacă cinefilul de pe Letterboxd are dreptate în legătură cu pandemia și cu Miami Bici, e clar că civilizația noastră n-a învățat nimic între timp.

Miami Bici – o comedie despre doi băieți români săraci (Dima și Codin Maticiuc), plecați la Miami după căpătuială – era mega-trashy și pe deplin conștient de ce era: în parte miștocăreală pe seama românilor fugiți de sărăcia de la ei din țară și în parte celebrare a românismului lor, prezentat ca triumfător – odată ajunși la Miami, protagoniștii inițiau frumusețile în bikini în plăcerile mujdeiului, băteau mafioți cubanezi bodybuildați aplicându-le „perversa de pe Târgu Ocna” etc. Filmul avea în ADN urme clare de Nea Mărin miliardar și de mămăligă-westernuri cu ardeleni cucerind Vestul Sălbatic – la fel ca Ilarion Ciobanu pe Mircea Diaconu, Matei Dima îl alinta la un moment dat pe Codin Maticiuc cu amenințarea că-i trage (la Dima, „fute”) două „palme” (la Ilarion, „pălmi”). Sigur, vorbim de un Nea Mărin și de niște Ardeleni trecuți prin comediile americane contemporane cu adolescenți. În tradiția acestora, comedia lui Dima-Coteț-Maticiuc era una a băiețelii agresiv-regresive – personajul lui Dima învăța engleza pornind de la „My pen is blue” și una dintre principalele resurse comice era traducerea mot-à-mot a înjurăturilor românești în engleză („He is fucking your dead relatives” ș.a.m.d.). Estetica – în măsura în care se poate spune că exista una – era aceea a lifestyle-porn-ului de videoclip (cu băieții trăind în slow-mo gangstereasca vida loca, căzând în piscine la trecerea unor frumuseți cubano-americane etc.), cu incursiuni în zona de porno-porno, însă menținut soft-soft (gangsterița șefă se dovedea a fi o dominatoare sado-maso) și cu un număr de chicoteli la perspectiva că, în urma unor accidente, încurcături sau confuzii, băieții noștri s-ar putea „greși” gay. Bref, un film nu pe gustul oricui, dar, în orice caz, mai puțin standardizat și plasticos decât 5Gang: Un altfel de Crăciun, care era destinat vizionării în familie (acolo nu se pomenea de your dead relatives). Altminteri tot un film prost – după majoritatea covârșitoare a standardelor pe care și le-a dezvoltat critica de film de-a lungul greu încercatei ei istorii –, dar și unul care, ca atitudine, se caracteriza printr-o anumită amiabilitate – mai puțin în tratarea personajelor feminine lăsate acasă, care era neplăcută în crasa ei lipsă de considerație. Cât despre cosânzeana cubano-americană de care se îndrăgostea personajul lui Dima, era redusă la a face ochi mari, mai mari, tot mai mari, în fața mujdeiului și a mypenisblue-urilor celor doi clovni – Miami Bici aparține unui culturi în care a fi funny e o prerogativă a băieților.  

Teambuilding e o comedie cinematografică mai lucrată – mai multe personaje, mai multă structură, o mai mare elaborare a glumelor. Personajul jucat de Dima e de data asta un corporatist loser din București: muncește prea mult, îl persecută șeful, l-a părăsit prietena, unul dintre primele lucruri pe care îl vedem făcându-le este să caute pe Google sfaturi privind tratarea disfuncției erectile – bref, Dima, cu meșteșugul lui comercial care nu se dă înapoi de la ready-made-uri și rețete (a spune că nu se dă înapoi e un eufemism), stabilește imediat că avem de-a face cu un underdog, cu un simpatizabil. (Doar pe Șelly din 5Gang: Un altfel de Crăciun n-a reușit să-l transforme pe ecran într-un underdog simpatic pe care să-l putem compătimi pentru ceea ce i se întâmplă; rețetele regizorului Dima s-au lovit acolo de un material prea rezistent – sau poate că rezistența o fi fost la mine, care nu știu de unde să-l apuc pe Șelly ca fenomen și mă simt prea bătrân ca să fac eforturi de a remedia asta.) În fine, aflat în fruntea unui departament format tot din loser-i ca el, personajul lui Dima trebuie să învingă echipele altor trei sucursale ale corporației (Craiova, Iași și Cluj) într-o serie de probe (de la karaoke la paintball) din cadrul unui teambuilding. Dacă nu, atunci șeful (Șerban Pavlu) și cu scorpia lui de încredere (Sorina Ștefănescu) îl vor da afară cu departamentul lui cu tot.   

Multe dintre efectele comice sunt produse pe bază de joacă – uneori mai agilă, alteori mai bătută în cap – cu stereotipurile regionale. În ceea ce privește departamentul de la Iași, Dima și colaboratorii lui au decis să fie format exclusiv din fete frumoase și au avut prudența de a nu broda suplimentar pe tema lui. Craiovenii vorbesc cu „vere” și pe toată durata teambuilding-ului sunt monstruos de beți – bălesc și cad din picioare. (Ni se spune că pe durata celorlalte trei sute șaizeci și ceva de zile din an sunt niște contabilo-nerds fără vieți personale). La cealaltă extremă a scării evoluției stau clujenii – radioși, grațioși, aparent impecabili în tot ce fac, atât de conformi cu stereotipul clujeanului ca reprezentant al unei civilizații superioare încât în cele din urmă se dovedesc a fi (atenție, spoiler!) falși clujeni, impostori din toată țara care se dau drept clujeni pentru a se bucura de prestigiul automat al acestora. La jumătatea drumului între groh-grohul echipei Craiova, care pare challenged în mod insurmontabil de accesarea poziției bipede, și radianța fals-celestă a echipei Cluj, echipa București își adjudecă un fel de normalitate (definită ca mediocritate inimoasă, ca loser-eală nu lipsită de personalitate sau de talent) care merită să câștige (din motive morale, nu de competență).

Într-o secvență mai incisivă, cu reală bătaie satirică, competiția degenerează în păruială generală cu pumni și picioare, din cauză că reprezentanții celor trei filiale s-au apucat să-și spună unii altora cu cât sunt plătiți și tot felul de inegalități au ieșit astfel la iveală (provincia, chiar și aia acceptată de bucureșteni drept superioară civilizațional Bucureștiului, e plătită mai prost). Mai tipică pentru umorul filmului e secvența în care personajul lui Dima face o prezentare pentru colegii săi de departament și, crezând că le oferă o reprezentare schematică a piramidei corporației, le desenează pe flipchart un mare penis. Corporația pentru care lucrează cu toții se numește PLM și bineînțeles că are un departament de A. I., care are o mașină, totul pentru ca pe portiera acesteia să putem citi inscripția-strigătură „A. I. de PLM”. (E tipic pentru subtilitatea realizatorilor că țin să filmeze portiera de-aproape – nu au încredere în capacitatea publicului de a citi inscripția într-un plan general.) Ca și Miami Bici, Teambuilding e regresiv până la Dumnezeu: celebrează o formă de rămânere la adolescență – la bărbați, desigur – o cultură de băieți obsedați nu atât de sex, cât de primele întrezăriri ale posibilității de a face sex, dar obsedați mai ales de propriile dimensiuni. Poate cel mai contemporan aspect al băiețelii lor este că tinde să se manifeste nu prin concursuri de cine-o are mai mare, ci prin concursuri de cine-o are mai mică – ca în această secvență cu Cosmin Nedelcu și Șerban Pavlu, care, deși amuzantă, a căzut la montaj:

E o băiețeală anti-virilă (deși nu mai puțin problematică din punct de vedere al spațiului pe care li-l lasă femeilor). Atunci când personajul lui Dima își găsește în sfârșit o iubită (și se vindecă de disfuncția lui erectilă), e vorba despre o dominatoare căreia îi place să-l penetreze cu dildo-uri de diferite dimensiuni.

Apropo de Șerban Pavlu, Teambuilding îi confirmă profesionalismul. Într-un film ca ăsta, un actor ca Pavlu ar fi putut foarte ușor, cum se zice, să-și „telefoneze” prestația, sau să semnaleze că e acolo numai pentru bani. Dar el e acolo cu totul: intră în arenă cu toți funnymen-ii ăia superversați (printre care și câteva funnywomen absolut redutabile) și dă din coate ca să smulgă publicului un număr de hohote de râs despre care nimeni să nu poată spune că nu sunt ale lui – prada lui. Implicarea lui mi-a făcut plăcere.  

De asemenea, mi-a făcut plăcere să constat că, în limitele sale – care sunt acelea de manifestare a unui culturi a băiețelii –, Teambuilding permite câtorva actrițe să prospere pe ecran. Sorina Ștefănescu e o splendidă vrăjitoare corporatistă. Anca Munteanu e și ea excelentă pe post de „ciudată” a departamentului – trumpisto-vadimisto-dacopată, dar fundamental de treabă. Anca Dinicu este ceva mai puțin bine servită în rolul unei colege pe care băieții au integrat-o atât de bine în gașca lor încât, spre exasperarea ei, au devenit complet incapabili s-o perceapă ca femeie (formula lor de adresare către ea este „Coaie”). Dar e servită măcar cu un moment memorabil – atunci când, în timp ce i se face cunilingus, își surprinde partenerul scriind cu limba „Forza Steaua”. Boys will be boys – da, e genul ăla de film.

Teambuilding are un număr de replici citabile („Eu am rată la casă. La mașină. La câine”, spune cineva din Cluj). Și, cu toate că în ansamblu e primitiv și/sau cras-comercial, are câteva incursiuni în zone de post-ironie și de atât-de-uncool-încât-e-cool – mă gândesc la părțile cu Cosmin „Micutzu” Nedelcu (pe al cărui personaj îl cheamă Horia Brenciu, motiv pentru care o viață întreagă s-a simțit blestemat, umilit etc.) și la cameo-ul adevăratului Brenciu. (În general, Micutzu proiectează o persona mai hip decât filmul din jurul lui.) Regret faptul că e un film atât de puțin preocupat de finețurile construcției audiovizuale a povestirii cinematografice, încât rasolește complet secvența partidei de paintball – nu se înțelege nimic din desfășurarea în spațiu a celor două echipe, din eventualele lor strategii, etc.; e un dezastru. Dar, oricât aș regreta un lucru sau altul, nu regret cele două ore petrecute la această comedie.

Dacă în momentul de față se poate vorbi de vreun alt film românesc care să-l concureze cât de cât pe Teambuilding la box-office, acela este Mirciulică: după trei săptămâni de difuzare, a acumulat deja 214.000 de spectatori. Mirciulică e regizat de Cristian Ilișuan, dar este în primul rând debutul cinematografic al comediantului Mircea Popa (alias Mircea Bravo), ale cărui scheciuri sunt fenomenal de populare online. Personajul lui din film e un tânăr din Gherla care visează să devină procuror (Popa însuși a făcut studii de drept la Cluj), dar, cum n-a reușit să-și ia examenul la magistratură, se lasă angajat pe pilele maică-sii (Elena Ivanca) la o firmă de salubritate din orașul natal. Mirciulică e un candid – un tinerel cu siluetă gracilă de adolescent și aparat de îndreptat dinții, cuminte, bun la învățătură, dominat de maică-sa, ghinionist, neîndemânatic și la fel de incompetent sexual ca personajul lui Bromania din Teambuilding. (Deși tehnica lui actoricească e amatoristică, Popa e stăpân pe acest personaj.)           

Mai artizanal decât Teambuilding, și mult mai puțin agresiv în demersurile sale de cucerire a publicului (trupa lui Bromania pune artileria grea pe noi și nu ne slăbește două ore), Mirciulică e, în mod mai vizibil, un film însăilat din scheciuri dintre care o parte ar putea fi de sine stătătoare. Un set de scheciuri se organizează în jurul unui unchi de-al protagonistului (Adrian Cucu), care bineînțeles că e opusul lui în ceea ce privește succesul sexual, iar un alt set o are în centru pe bunica lui de la țară (Lenuța Moldovan), personaj cu care Popa a avut mari succese online. Alături de regizorul Ilișuan (totodată co-scenarist), Popa încearcă să integreze aceste scheciuri într-un fir narativ, dar, în pofida eforturilor lor, multe glume din Mirciulică trăiesc sau mor, decolează sau se duc la fund fiecare pe cont propriu.

Firul narativ central e asigurat de ciocnirea dintre inocentul Mirciulică și corupția abjectă a șefului său de la firma de salubritate (Cătălin Herlo), care se ambiționează să devină și parlamentar. În esență, Herlo îl joacă aici pe Dorel Vișan în ipostaza lui de senator al melcilor. (Îl joacă bine.) Deși pretinde că firma lui transportă gunoaiele la groapa ecologică din Cluj, în realitate se debarasează de ele în Gherla, dându-le foc și poluând orașul. În rest, e scârbos în toate felurile în care ne-am aștepta să fie – vânează căprioare, trage chiolhanuri obscene cu procurori corupți etc. Detaliile satirice nu sunt nici pe departe proaspete și, dacă satira nu e cu totul fără dinți, asta se datorează faptului că realizatorii n-au ficționalizat numele orașului – rămâne Gherla și e vorbit de rău în fel și chip („Dacă rămâi în Gherla, îți distrugi viața”, se spune nu o dată pe parcursul filmului). Salvarea protagonistului – care, docil cum e, e în pericol să se scufunde în corupția provincială –  e o tânără idealistă (Ioana-Maria Repciuc) care, prin micul local pe care și l-a deschis, se luptă donquijotește să-i învețe pe gherleni cu gustul cafelei sofisticate. Mama lui Mirciulică se referă la ea ca la o „cafetieră”, disprețuind-o suplimentar pentru că e vegetariană. Mirciulică are așadar – spre deosebire de Teambuilding – o viziune politică: baroni provinciali cu cefe groase versus tineri frumoși și liberi. Este unul dintre motivele pentru care unii spectatori par să-l prefere: raportul dintre glumă de dragul glumei și simț al responsabilității sociale e mai în favoarea acestuia din urmă. Un alt motiv poate fi tocmai relativa lui lipsă de atac (climaxul – cu bunica intervenind în stil deus ex machina ca să-l salveze pe Mirciulică din ghearele mafioților – e o fâsâială totală): unii spectatori o pot găsi odihnitoare și cumva curată – în raport cu agresivitatea lui Teambuilding, care poate fi respingătoare. (De înjurat se înjură și în Mirciulică, dar mai puțin.) Și sigur că aceste contraste pot fi formulate în termeni regionali – Teambuilding ca film sudist, cu Mirciulică pe post de alternativă ardelenească. În ceea ce mă privește, le-aș fi dorit pe amândouă mai ofertante la nivelul construcției cadrului și al altor aspecte de felul ăsta, care contează în critica de cinema (ca obiect audiovizual, Teambuilding e lipsit de orice distincție, iar Mirciulică e încă și mai inert), dar asta nu mă împiedică să mă bucur – moderat – de succesul popular al amândurora.