„Taximetriști” sau noaptea când măștile cad

Dincolo de componenta lui de farsă (mai degrabă călâie), dincolo și de problematica post-MeToo pe care surfa, filmul de acum doi ani al lui Bogdan Theodor Olteanu, Mia își ratează răzbunarea, mi s-a părut în primul rând (și m-a interesat ca atare) un film de autoreprezentare răsfățată din partea unei boeme bucureștene bine îmbrăcate, cu vârsta pe la 25 de ani, asociată cu instituții ca UNATC, Scena9 sau teatrul independent Apollo111, cu participări la manifestări politice ca marșul Bucharest Pride etc. Prin comparație, noul film al lui Olteanu, Taximetriști, e o ieșire din bulă – deși mai mult în intenții. Pentru început, subiectul: e un film cu taximetriști bucureșteni. Apoi, scenariul lui Olteanu și al lui Adrian Nicolae – bazat pe piesa lor din 2019, ea însăși inspirată de polemicile taxi-versus-Uber ale acelor ani – e plin de gimmick-uri teatrale comerciale (reperul proxim e un film ca București Non Stop al lui Dan Chișu). Acestea permit filmului să se vândă ca un film popular și să beneficieze de largul interes post-Teambuilding pentru cinemaul popular românesc: lumea merge să-l vadă în speranța că e un nou Teambuilding (asta cel puțin în primele zile de după premieră, până să-i meargă vorba de la om la om că nu e), în timp ce presa (care și-a început anul cu descoperirea că rentează să scrie despre filme românești și în alte perioade decât cea a Festivalului de la Cannes) se pune pe luat poziție și pe interpretat.

În condițiile astea, primul lucru care merită spus este că Taximetriști nu e un film cu adevărat popular, în sensul că e conceput în interiorul și în beneficiul aceleiași bule care se autocelebrase în Mia își ratează răzbunarea. Simplificând ușor, e un efort bine intenționat de a convinge bula că taximetriștii sunt și ei oameni; deci privirea asupra taximetriștilor e în mod inevitabil una nu numai din afară, ci și de sus. (Prin comparație, Teambuilding venea din afara acestei bule luminate și părericioase-pe-Facebook; și, lucru la fel de important, el venea fără nicio teză, fără personaje care să se ceară luate drept ființe 3D, cu „adâncimi”, fără nicio altă rațiune de a exista în afara propriei gălăgii – cât mai explozivă, mai antrenantă și mai bănoasă. De-aici și furia care a cuprins bula atunci când într-un târziu i-a descoperit existența – pe Netflix, desigur.) Mihai Tița are dreptate să critice, în cronica lui la filmul lui Olteanu, tocmai această compasiune oferită taximetriștilor de sus și prin recurs la șabloane sociologice. De pildă, Alexandru Ion joacă rolul lui Lică – taximetrist golan, care-și agresează clienții cu lecții despre cum trebuie tratate femeile („E ca la câini.”) și cu riff-uri homofobe. Olteanu și Adrian Nicolae, care practică (profesionist) o dramaturgie schematică, a temelor și laitmotivelor închise perfect rotund, au pregătit pentru Lică un „arc” evolutiv pilduitor-punitiv – el începe noaptea (și filmul) elucubrând homofob fără nici cea mai mică reținere, pentru a și-o încheia rugându-se jalnic de un client gay (Alex Mircioi) să bea o bere cu el, doar ca să nu rămână singur cu el însuși. Suntem în interiorul acelui set de convenții teatrale în care acțiunea se desfășoară pe parcursul unei singure nopți și, în lungul drum al acesteia către zorii cruzi ai zilei de după, protagoniștii – Lică și colegul său taximetrist, Liviu (Rolando Matsangos) –, sunt dezbrăcați de iluziile lor protectoare și lăsați să tremure în fundul gol în fața adevărului despre ceea ce sunt. Dar nu setul de convenții în sine constituie problema (deși s-ar putea ca scena de teatru să fie mai primitoare cu ele decât ecranul), ci faptul că, în cuvintele lui Mihai Tița, transformarea lui Lică e la fel de șablonardă ca transformarea unei pagini din Atlas de mitocănie urbană într-un fel de „tutorial «Cum să te emoționeze un cocalar»: strânge bani ca să-și ducă mama în vizită la Vatican”.   

Tița e prea chitit aici (și în general) să fie usturător: el omite să spună că eforturile lui Olteanu și ale lui Nicolae de a-l „umaniza” pe Lică nu se reduc la a-l echipa cu o mamă care ar vrea să vadă Vaticanul înainte de a muri; există și un efort, stimabil în sine, de a ne face să-i vedem pe Lică și pe Liviu drept captivi ai unor structuri socio-economice care-i condamnă pe viață la muncă grea și la câștiguri mici. Cea care le deschide ochii este o clientă (Maria Popistașu), parteneră de viață a unui smardoi, personificare de gen feminin a unui soi de înțelepciune urbană cinică; deși șterge pe jos cu Liviu și Lică (face mișto de sabia pe care acesta din urmă o ține în portbagaj: ce mai încoace și încolo, îl castrează), ea e într-un fel zâna lor bună, singura specie de zână bună pe care o merită Bucureștiul. Problema e că discursul ei despre oameni condamnați să rămână la baza societății oricât s-ar strofoca rămâne destul de abstract în relație cu viața lui Liviu și a soției sale (Victoria Răileanu), viață imaginată, vorba lui Tița, în „șabloane common people” care nu au destulă carne pe ele. Soția pare să aibă și ea un job (undeva pe la Piața Presei Libere?), dar nu aflăm mai nimic despre el. Cât câștigă? Ce înseamnă că nu le-ajung banii? Cu ce anume se ocupă? Ea s-a gândit la un al doilea job? Ea și Liviu au un credit? (Sunt împreună de vreo 13 ani.) Ea și Liviu au trăit o vreme în străinătate: ce-au lucrat acolo? El a fost întotdeauna șofer? Dacă nu, atunci ce-a mai fost? Invitația de a aprecia patosul zbaterilor acestor little people are ceva neplăcut-superior atunci când viețile respective sunt atât de generice, atât de nedetaliate. Soția lui Liviu e echipată cu o mamă bolnavă, dar, cu scuze pentru cinism, personajul acela e o piesă de echipament scenaristic standard (la fel ca mama celuilalt, care va muri fără să fi văzut Vaticanul). În marile filme bucureștene ale lui Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, Aurora, Sieranevada), orice apartament prin care dăm cu nasul pare trăit, impregnat de viețile duse în el. Aici, un apartament e un decor.

Liviu și Lică sunt un cuplu comic clasic, asortat pe bază de contrast: Lică e subțire și nervos, Liviu e rigid-voinic și cu tendință de îngrășare; Lică e fanfaron sexual, Liviu nu și-a înșelat niciodată soția (deși a fost curtat intensiv de o frumoasă dispeceră jucată de Mădălina Stoica); Lică e golan, Liviu e politicos; Rolando Matsangos îl joacă pe Liviu cu colțurile gurii lăsate în jos a necaz și cu un aer general mâhnit-perplex, în timp ce, în rolul lui Lică, Alexandru Ion (un actor foarte tehnic) pare să imite stilul verbal al unui Mircea Badea mai tânăr (plus freza acestuia). Construcția asta schematică a cuplului, care promite o adevărată comedie populară, nu e un defect în sine. După cum nu e în sine greșit nici faptul că scenariștii au acumulat atâtea cumpene existențiale, viniete pitorești și episoade de tip scheci pe parcursul unei singure nopți. Sigur, toată gimmick-ăreala asta teatrală e oarecum în tensiune cu aspectul documentar de Bucharest-by-night, dar, oricum, aspectul documentar e atât de nedezvoltat (nimic nu pare filmat accidental și, dintre toți oamenii care trec prin cadru, e greu de ținut minte unul care să nu fie actor), încât tensiunea nu e atât de mare. Totul e verbal și bazat pe efecte actoricești, o succesiune de riff-uri, arii și one-on-one-uri. (După cum observă Tița, lipsa de interes vizual creat din regie e compensată prin supracolorizare – bălți de câte o culoare prelingându-se și amestecându-se într-un efect de noapte vibrantă, wong-kar-waiană. Lui Tița îi displace și acest efect; eu nu am nicio problemă cu el.)  

 

Eu am o problemă cu faptul că scheciurile sunt în general destul de slabe și lipsite de haz. Într-unul din ele, Monica Bîrlădeanu îi cere lui Matsangos să urmărească o altă mașină. În altul, Andi Vasluianu joacă rolul unui client asshole care moderează emisiuni de politică la televizor. Un al treilea ni-l oferă pe Cosmin „Micutzu” Nedelcu în contre-emploi (în rolul unui tip timid, ba chiar umil) și reușește să-l irosească. (Faptul că Taximetriști nu e un nou Teambuilding a fost văzut de unii spectatori ca un merit. Nu pot să spun că le împărtășesc percepția decât pe jumătate: într-adevăr, nu e un nou Teambuilding.) În fine, mai multe viniete plasează pe bancheta din spate tineri din bula „noastră” (mai exact, din lumea filmelor precedente ale lui Olteanu – Mia și debutul lui, Câteva conversații despre o fată foarte înaltă), care fie merg, fie vin de la club, eventual ca să pună muzică, și alături de care suntem invitați să tresărim și să cringe la auzul mitocăniilor lui Lică. Un cuplu de DJ (Ana Maria Guran și Carol Ionescu) are parte de o prezentare ușor satirică (aflăm de la ei că numai boomerii folosesc cuvântul „onorariu” – ca să nu fii boomer trebuie să-i spui fee), dar Olteanu refuză sau ratează șansa de a ni-i arăta prin ochii lui Lică într-un mod care chiar ne-ar atrage temporar în complicitate cu acesta din urmă, înstrăinându-ne temporar de ei; oricât de silly ar fi afectări precum cea cu fee în loc de „onorariu”, nu se compară cu agresivitatea taximetristului – acesta începe imediat să le arunce insulte la care tinerii nu răspund.  

Mă tem că, în bula de Facebook care mai degrabă a detestat Teambuilding, Taximetriști îi va fi preferat tocmai din cauza a ceea ce eu văd ca pe-un defect: moralismul său – faptul că dramaturgia îl pedepsește în mod atât de clar pe Lică până la final. De asemenea, va plăcea și faptul că e un film în care femeile fac militărie cu bărbații, îi iau la trei-păzește, îi văd în curul gol și le spun adevărul despre ei. Bărbații sunt grei de cap și incapabili de autocunoaștere (e adevărat, Liviu face la un moment dat un comentariu despre păcatele taților lor – fie abuzivi, fie absenți –, dar nu e o temă pe care filmul s-o exploreze, e mai mult un buton pe care-l apasă din mers, ca să le mai dea un pic de materie primă scriitorilor de editoriale); în general au nevoie să se ascundă de ei înșiși ca să poată trăi – Lică se ascunde în spatele unui strat protector de bullshit, de fanfaronadă, în timp ce seriosul Liviu se ascunde în spatele marelui său proiect familist; odată stratul râcâit, odată proiectul surpat (prin plecarea partenerei), amândoi colapsează instantaneu. Din contră, fiecare personaj feminin mai important din Taximetriști – Popistașu, Răileanu, Stoica – se caracterizează prin puterea de a vedea lucrurile exact așa cum sunt. Sigur, lumea e plină de astfel de bărbați și femei (poate mai puțin de dispecerițe care arată glamorous ca scoase din cutie la 4 dimineața, ca personajul Mădălinei Stoica de-aici), dar e la fel de plină de nenumărate cupluri în cadrul cărora puterea, ca și luciditățile/orbirile, se împart în nenumărate alte feluri. Împărțirea lui Olteanu e perfect convențională – corespunde convențiilor comercial-ideologice la care e expusă astăzi, prin Netflix etc., bula lui și a mea. Inclusiv în critica noastră de film detectez o tendință de a accepta oarecum necritic asemenea convenții – de soiul celor care decretează distribuirea integrală a înțelepciunii către personajele feminine și a nevolniciei către cele masculine –, punându-le eventual în antiteză cu reprezentările de gen din deja vechiul Nou Cinema Românesc al lui Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu. Se redescoperă ideea unei arte care, nu în ultimul rând prin personajele ei pozitive, recrutate din comunitățile corecte (femeile, comunitatea LGBT, dar nu și – sau în orice caz mai puțin – cea a bărbaților care conduc taxiuri: chiar și atunci când aceștia nu suferă, ca Lică, de masculinitate toxică, ei suferă, ca Liviu, de un fel de myopia masculus), e chemată să ofere modele lumii reale, să facă un fel de dreptate simbolică și să arate societății drumul spre progres. Pot să accept legitimitatea teoretică a acestei idei despre artă (deși arta mai are și alte dimensiuni pe lângă aceea de reprezentare a unor grupuri sociale), dar mi-e imposibil să mă împac cu sugestia că un Taximetriști, chiar dacă are un ușor de iz de plastic, ar reprezenta măcar din acest punct de vedere un pas înainte față de un Felicia înainte de toate, care n-are.   

Publicitate