Excelentul Ionuț Mareș m-a intervievat pentru Films in Frame cu ocazia publicării, de către UNATC Press și Editura Polirom, a primei traduceri integrale după Ce este cinematograful?, traducere coordonată de mine. Dialogul nostru o să apară în două părți. Prima parte e aici. Un fragment poate fi citit și mai jos:
„În 2012 am publicat o carte care se numea Lucruri care nu pot fi spuse altfel și a cărei teză era că modelul francez de autor de film – acel model ale cărui baze au fost puse în anii ‘50 de Bazin și de Cahiers du Cinéma – apare la noi abia odată cu Cristi Puiu, care, nu întâmplător, se formase în Elveția și nu la București. Prin ce anume își revendica Puiu apartenența la acest model? Prin reflecțiile lui despre specificul cinemaului ca mediu și prin influența acestor reflecții asupra propriei practici. Prin faptul că înțelegea deciziile stilistice sau tehnice ca având implicații morale și metafizice. Cum ar trebui să se raporteze camera de filmare la acțiunea care se derulează în fața ei? Are voie s-o anticipeze sau trebuie să se limiteze la a ține pasul cu ea? Prin al cui ochi privim de fapt acțiunea? Unde trebuie să stea camera într-o secvență cu două personaje într-o mașină? Mereu înăuntru, alături de personaje? Dacă stă afară, dincoace de parbriz, iar mașina e în mișcare, e acceptabilă convenția potrivit căreia totuși auzim dialogul personajelor? Oare convenția naratorului omniprezent, instantaneu teleportabil la mare distanță, convenție care stă la baza montajului paralel, mai este acceptabilă? Până unde trebuie să prelungesc acest cadru și de ce? Când ar trebui să-l tai și de ce? Cusătura dintre două cadre consecutive trebuie să fie invizibilă (adică să dea iluzia de continuitate temporală) sau vizibilă (adică să reprezinte o elipsă temporală)? După cum spuneam, tradiția inventată de Bazin și de prima generație de autori de la Cahiers tratează asemenea opțiuni ca pe niște opțiuni care nu sunt pur și simplu tehnice, ci morale și metafizice. Mergând până la anateme de tipul celei aruncate de Jacques Rivette asupra lui Gillo Pontecorvo: ideea că un regizor capabil să filmeze obiectul X în felul Y, sau să vină tocmai cu acea tăietură de montaj, în acel moment, se descalifică nu doar ca artist, ci și ca persoană, își dă în vileag nulitatea morală și spirituală. În fine, asemenea anateme nu sunt în stilul lui Bazin, care în general nu e un dogmatic, dar, arătând într-un mod atât de strălucit că poziția aparatului de filmare poate să indice o poziție morală, Bazin le-a făcut posibile. Şi acest fel de a pune problema – insistența pe o etică a tehnicii, pe munca de autochestionare morală pe care ar trebui s-o implice facerea unui film (inclusiv deciziile de tip «unde să pun camera») – nu se impune în cinematografia noastră decât prin Puiu și prin cei care au venit în siajul lui (Muntean, Porumboiu, Mungiu, inițial și Jude), galvanizați de practica și de discursul său. Asta e teza cărții mele din 2012 (subintitulată Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu) și cred în continuare că, în linii mare, ea e corectă.”
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 