Dintre toate clasamentele cu „cele mai bune/mari/importante filme din toate timpurile”, cele realizate de Sight & Sound (revista British Film Institute) sunt neegalate în autoritate canonică. În jurul lor, cinemateci din toată lumea organizează retrospective, profesori universitari întocmesc liste de vizionări obligatorii pentru studenții lor etc.
O dată la 10 ani, începând din 1952, Sight & Sound invită un număr de critici de cinema (categorie incluzând și curatori, și universitari etc.) să propună topuri de câte zece filme – „cele mai mari”, idee pe care sunt lăsați s-o interpreteze cum vor (de la „cele mai obiectiv influente” până la „preferatele mele personale”). Contingentul sondat a crescut de la o ediție la alta, ca și aria sa de proveniență cultural-geografică. În 2012 au fost 846 (printre care m-am numărat și eu), iar în 2022 aproape de două ori mai mulți – 1639 (am participat din nou).
Din 1992 încoace, Sight & Sound organizează în paralel și un al doilea sondaj – printre regizori din toată lumea. Și numărul acestora a crescut – în 2012 ajunsese la 359, iar în 2022 sunt 480.
Ce aduce nou ediția 2022 (ale cărei rezultate au fost anunțate aseară)? Ei bine, clasamentul criticilor are un nou Number One. Vertigo al lui Hitchcock, care în 2012 detronase Cetățeanul Kane al lui Welles (clasat primul din 1962 până în 2002), a fost la rândul lui detronat de filmul din 1975 al lui Chantal Akerman, Jeanne Dielman, 23, Quai du Commerce, 1080 Bruxelles. E pentru prima dată când în fruntea clasamentului se află un film regizat de o femeie; în plus, e un film cu o estetică radicală, a cărui autoare provine din avangarda artelor vizuale. E o operă fundamentală în multe privințe, inclusiv pentru înțelegerea Noului Cinema Românesc – a părții lui de focalizare pe activități din sfera domestic-cotidiană reprezentate în timp real – dincolo de nivelul glumițelor cu ciorbă.
Pe lângă Jeanne Dielman, alte trei filme realizate de femei au intrat anul acesta în Top 20: Beau Travail al lui Claire Denis pe locul 7, Cléo de la 5 la 7 al lui Agnès Varda (care figura și pe lista mea de 10) pe locul 14 și Meshes of the Afternoon al Mayei Deren (co-regizat cu Alexander Hackenschmied) pe 16.
Altă tendință nouă: dacă, în trecut, majoritatea respondenților se sfiau să împingă în față filme cu o vechime mai mică de 30-35 de ani, la ediția asta avem în Top 20 un film din 2001 (Mulholland Drive al lui Lynch), unul din 2000 (In the Mood for Love al lui Wong Kar-wai), unul din 1999 (Beau Travail) și unul din 1990 (Close-Up al lui Abbas Kiarostami).
În rest, marii clasici populari au răspuns prezent și la această ediție: Vertigo, Cetățeanul Kane, Tokyo Story al lui Ozu, The Searchers al lui Ford, Singin’ in the Rain, 2001, Nașul, Apocalypse Now, Cei șapte samurai, Persona și Regula jocului al lui Renoir sunt cu toții în Top 20.
În ceea ce privește clasamentul regizorilor, noutatea acolo e că Tokyo Story a fost detronat de 2001: O odisee spațială. Apropo, Jeanne Dielman e și acolo foarte sus – pe locul 5.
În fine, lista mea de anul ăsta a fost următoarea (filmele sunt ordonate alfabetic după titlurile sub care sunt cunoscute în lumea anglofonă):
1. And Life Goes On (Life, and Nothing More), regia Abbas Kiarostami, 1992;
2. Au hasard Balthazar, regia Robert Bresson, 1966;
3. Carlos, regia Olivier Assayas, 2010;
4. Cléo from 5 to 7, regia Agnès Varda, 1962;
5. Goldfinger, regia Guy Hamilton, 1964;
6. Les Vacances de Monsieur Hulot, regia Jacques Tati, 1953.
7. Madame de…, regia Max Ophüls, 1953;
8. Our Century (Mer dare), regia Artavazd Peleshian, 1983;
9. The Death of Mr. Lăzărescu, regia Cristi Puiu, 2005;
10. The Third Man, regia Carol Reed, 1949.

Pingback: „Intrare liberă”, 11 ianuarie | Lucruri care nu pot fi spuse altfel