În Watcher, care este primul film de lungmetraj al regizoarei Chloe Okuno (n. 1987), un corporatist american de origine română (după mamă) își ia în primire un post la București. Acest Francis (Karl Glusman) vine cu partenera lui de viață, Julia (Maika Monroe), care spre deosebire de el nu știe limba română (deși se apucă imediat de ascultat lecții) și nu are nimic de făcut toată ziua. La un moment dat vom afla dintr-un schimb de replici că Julia fusese actriță, vocație la care renunțase recent; nu vom afla de ce renunțase. E posibil să fie deprimată; în orice caz, e într-un moment de derivă existențială. Francis obișnuiește să întârzie la serviciu până seara târziu. Atunci când invită acasă un coleg român (excelent jucat de Alexandru Ion), acesta trece dezinvolt de la engleză la română și înapoi, lăsând-o pe Julia pe dinafara unor porțiuni din discuție (ca să racordeze publicul mai bine la izolarea ei cu potențial de paranoia, regizoarea lasă replicile românești nesubtitrate, strategie care, desigur, n-are cum să funcționeze la fel de bine asupra spectatorilor români), și spune într-o doară chestii vag nasty, depreciative la adresa ei, ca de pildă: „Eu am prea multă stimă de sine ca să fiu actor.” E vorba de mici accente inappropriate – atât la șmecherul ăsta bucureștean cu salariu mare, cât și la Francis însuși, care pare să tragă spre șmecher mai mult decât spre Julia și care e în general o prezență lipsită de căldură, toată numai ezitări inefabil-dubioase –, iar Chloe Okuno le plasează cu precizie. Și nu le plasează doar în dialoguri, în alegerea actorilor și în dirijarea lor, ci și prin folosirea spațiului – ca în aceste cadre în care o separă vizual pe Julia de Francis și de prietenii acestuia, închizând-o într-un cadru numai pentru ea care funcționează ca o extensie în exterior a sentimentului ei de izolare:
Încă din prima ei noapte în apartamentul bucureștean pe care l-a închiriat Francis, Julia devine conștientă de prezențele din spatele ferestrelor blocului de vizavi. Ea și Francis tocmai au făcut dragoste, după care el a adormit. Ea stă în pat, scăldată în umbrele și în clipocitul ploii de afară (director de imagine e Benjamin Kirk Nielsen, al cărui ecleraj e în permanență frumos).
Bucureștiul în care a ajuns e în general ploios (Watcher a fost filmat în martie-aprilie 2021). Apartamentul lor e unul recent renovat – fără perdele la ferestrele lui mari –, dintr-un bloc care pare vechi, dar în stare bună (liftul e ca o colivie de lux); din contră, blocul de vizavi e delabrat și pe dinafară, și pe dinăuntru – mocheta roșie de pe palier e la fel de lugubră ca galbenul în care sunt vopsiți pereții. (Decorurile filmului sunt semnate de Nora Dumitrescu.) Dându-se jos din pat, Julia merge la fereastră și, cu un fior, își plimbă privirea peste ferestrele blocului de vizavi, prin perdeaua de ploaie ce cade peste curtea despărțitoare. Dintre mai multe siluete neclare, privirea ei se oprește la una, parcă și mai neclară decât celelalte, și mai nemișcată.
Trama filmului e una absolut standard-thrillerească (Watcher are la bază un scenariu de Zack Ford, rescris de regizoare). Julia capătă sentimentul că e urmărită de posesorul umbrei nemișcate de la fereastra de vizavi. Paranoia ei e accentuată de descoperirea de către poliție a unei crime la ea în cartier – „o femeie măcelărită în propria garsonieră”, spune crainica de la Kanal D, care adaugă că e opera unui ucigaș în serie. Și, în curând, Julia ajunge să se simtă urmărită nu doar la ea în casă (unde între timp a pus perdele, dar e și mai rău așa, pentru că e mereu tentată să le dea la o parte, ca să verifice dacă stalker-ul e tot acolo), ci și la Cinematecă (unde merge să vadă Charade, pastișa hitchcockiană a lui Stanley Donen, cu Audrey Hepburn pusă în pericol de George Kennedy, James Coburn și alte moace dure) sau la Mega Image.
„Hitchcockian” e un cuvânt aruncat de obicei la nimereală în direcția a tot felul de filme care, cu excepția unei ambiții generale de a genera suspans, nu au cel mai adesea nimic de-a face cu cinemaul lui Hitchcock. Watcher chiar este însă un film hitchcockian. În primul rând, hitchockiană e rigoarea cu care punctul de vedere narativ se mulează pe subiectivitatea optică a eroinei. Cu alte cuvinte, o privim cum privește, apoi (în cadrul următor) vedem ce vede, apoi (în următorul) vedem cum reacționează la ce vede, apoi reintrăm în unghiul ei subiectiv și tot așa: bref, prin ea – prin ochii ei – descoperim în permanență spații, situații etc., fiind totodată racordați la deducțiile pe care le face, la mișcările anxietății ei etc. Asta înseamnă „hitchcockian”.
Din punct de vedere scenaristic, Watcher e un film perfect generic. Pe de altă parte, e cinema adevărat, în sensul că povestea (așa banală cum e) este gândită vizual (și sonor): e despre ceea ce vedem în fiecare moment și despre ceea ce nu putem vedea, pentru că e lăsat în unscharf sau mascat de diferite obiecte. La lecția lui Hitchcock se adaugă aici lecția lui Polanski – nu doar cel din Repulsie și din Rosemary’s Baby (mari studii despre paranoia, centrate pe subiectivitățile unor femei), ci și cel din The Ghost Writer, de pildă. Criticul Adrian Martin a postat pe Facebook o imagine din Watcher, cu observația că e Polanski curat: e un cadru cu un polițist român, care tocmai a sunat la ușa Juliei și a lui Francis, văzut din unghiul ei subiectiv (în timp ce ea se apropie de ușă ieșind din dormitor) și mascat parțial de ușă (pe care i-a deschis-o Francis). În film, cadrul respectiv e parte din următorul decupaj:
Julia privind din ușa dormitorului:
Francis plus jumătatea de polițist care intră în câmpul vizual al Juliei:
Julia avansând:
Travling înainte din unghiul ei subiectiv: polițistul intră complet în cadru:
Travlingul înainte continuă, lăsând spectatorul să descopere, în același timp cu Julia, că în pragul apartamentului mai stă cineva pe lângă polițist: posibilul stalker de vizavi:
Asta înseamnă să povestești cinematografic.
Privirea de străină a lui Chloe Okuno asupra Bucureștiului e foarte diferită de-a lui Maren Ade – regizoarea germană a lui Toni Erdmann. Pe Ade o interesează observația în sens jurnalistic și etnografic. Okuno e interesată doar să-și depeizeze eroina americană. Are nevoie doar de un spațiu urban în care aceasta să se piardă și să se paranoizeze. N-o interesează să descopere și să speculeze specificități ale Bucureștiului – acesta ar putea fi orice alt oraș, totul e să nu semene a S.U.A. Într-o anumită măsură se poate spune că Okuno a venit la București cu filmul gata făcut în cap; ce-a făcut la fața locului a fost să execute un design prestabilit (în același fel opera și Hitchcock). Și-a luat libertăți cu geografia orașului, creând proximități care nu există în realitate, tot așa cum a mutat Cinemateca la CinemaPRO, a transplantat convenții generice americane (precum cea privind accesul la arme de foc) și a impus ca toți românii cu roluri importante – nu numai vecina stripteuză (Mădălina Anea) despre care aflăm că a făcut balet la Londra, ci și polițistul (Florian Ghimpu) sau nenorocitul de stalker (Burn Gorman) – să vorbească o engleză nuanțată și suplă. Din spații precum Pasajul Latin de la Piața Sf. Gheorghe sau peronul de metrou de la Apărătorii Patriei, ea extrage amenințare generică, sinistroșenie generică, fără specific local. (În Watcher, aceste spații sunt și destul de nepopulate, ceea ce s-ar putea să aibă legătură și cu faptul că s-a filmat în pandemie și este, în orice caz, în avantajul acestui gen de film.)
Acestea fiind zise, Chloe Okuno știe să ia în stăpânire un spațiu, regizoral vorbind. De pildă, ia în stăpânire interiorul unui Mega Image – printre rafturile căruia Julia se joacă de-a v-ați ascunselea cu posibilul ei urmăritor – printr-o orchestrare foarte sigură de travlinguri și jocuri cu scharf-ul (orchestrare în care – adăugându-se la Hitchcock și Polanski – se poate ghici influența lui Brian De Palma).
Aici, posibilul creep este în planul trei al imaginii, în planul doi fiind bananele:
Scharf-ul (sau focus-ul) se mută pe el, dar e prea târziu ca să-l mai vedem – a întors capul și se pregătește să dispară după un raft:
Tot în unscharf, a reapărut în spatele ei:
Și-au aliniat profilurile în timp ce examinează rafturile, cel puțin unul dintre ei prefăcându-se doar că le examinează:
De cealaltă parte a Juliei a apărut o altă siluetă în unscharf. Să fie el de fapt urmăritorul? În acest punct, filmul deja ne-a dresat să scrutăm paranoic planurile îndepărtate ale imaginilor, suspectând orice făptură de ceață care se prelinge pe-acolo:
Jocul continuă cu Julia și suspectul plimbându-se pe culoare paralele de Mega Image:
Watcher nu are distribuitor în sălile de cinematograf din România, dar se găsește pe site-urile de pirați.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 