Un pasaj:
A.G.: Ce anume supraviețuiește din scrierile lui? Nu mi-e deloc ușor să răspund la întrebarea asta. Ce-aș încerca eu, dacă m-ar invita vreo editură, ar fi să fac o nouă selecție de texte din volumele de bază; una de 300-350 de pagini, nu mai mult. Nu știu dacă mi-ar ieși: ar trebui să sparg logica după care și-a construit el volumele – care este în bună măsură o logică a autoportretului – și nu știu dacă selecția mea ar acumula suficientă substanță cât să i se substituie. Din Dietetica lui Robinson aș lua eseul despre Henry James și poate încă vreo două. Din De ce vedem filme aș prelua paginile 260-407 și încă un număr de chestii – eseul despre Bernardo Bertolucci (foarte exact și plin de formulări excelente), cel despre Serghei Paradjanov (la fel) și poate alte câteva, inclusiv cronica la Vârsta inocenței, pomenită de tine mai sus. În fine, aș alege pe sprânceană și niște texte din 4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc. Și cam asta ar fi. Nu știu cum ar merge – în sensul că nu știu câtor noi cititori le-ar spune ceva. Ce făcea el atunci nu-i acum la modă – lucrul ăsta trebuie spus pe șleau –, iar motivele sunt în bună parte cele descrise de tine. În pregătire pentru dialogul nostru am recitit integral Dietetica (plus alte lucruri) și, deși într-un fel mi-a făcut o plăcere mai profundă și mai intensă decât la vremea apariției ei (o vreme când destule dintre afectările lui Leo mă iritau), am realizat că ceea ce-o face atât de satisfăcătoare ca lectură – satisfăcătoare pentru mine – e caracterul ei evazionist în raport cu momentul ăsta: faptul că-mi oferă o scurtă ieșire din vacarmul războaielor culturale ale prezentului – războaie care evident că vuiesc și în critica de film care se scrie acum – și o reconectare ambivalentă, pentru mine nu lipsită de patos, la iluziile unei epoci în care ni se spunea că istoria se terminase. (Apropo, plăcerile mele la recitirea unei culegeri de-a lui Pauline Kael nu sunt evazioniste în felul ăsta: critica pe care o practica ea era sociologizantă în cel mai bun sens – filmele o interesau nu în ultimul rând ca intervenții în războaiele culturale ale timpului ei; dacă n-ai citit-o încă, citește-i neapărat cronica-eseu la Vânătorul de cerbi – e fantastic cât e de sensibilă, în același timp, la rasismul anti-vietnamez al filmului, la calitățile sale ca reprezentare a unui oraș industrial american, la dimensiunea sa de grandoare și la dimensiunea sa pulp etc.).”
Dialogul poate fi citit integral (peste 10. 000 de cuvinte) aici.
Și o poză cu Iovănel și cu mine de la o lansare de carte din 2009; Alex. Leo Șerban era și el în sală.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 