Noul film al lui Bogdan George Apetri, Miracol, se așază în continuarea imediată a filmului său de anul trecut, Neidentificat, iar asta în mai multe feluri. Acțiunea se desfășoară în același oraș (care în niciunul dintre cele două filme nu e numit, dar din imagini e Piatra Neamț) și se învârte parțial în jurul aceleiași secții de poliție, cu același comandant jucat de Vasile Muraru; rolul acestuia din urmă e mai mare în Neidentificat decât în Miracol, în schimb alte personaje secundare din filmul de anul trecut (jucate de actori ca Valentin Popescu și Ana Ularu), care acolo abia dacă treceau prin cadru, au parte în Miracol de roluri mai ample. Pe scurt, Apetri pare să lucreze la un expanded universe. (La vremea Morții domnului Lăzărescu, Cristi Puiu anunțase că filmul său face parte dintr-un proiect asemănător – dintr-o serie de povești bucureștene care ar urma să se întretaie, protagonistul uneia devenind personaj episodic în următoarea și tot așa. După Aurora, care într-adevăr e posibil să se întretaie cu Lăzărescu – există în el indicii că Luminița Gheorghiu ar juca același personaj –, Puiu pare să fi renunțat la proiectul respectiv, deși se poate argumenta că personajul lui Mimi Brănescu din Sieranevada e tot cel din Lăzărescu, îmbătrânit cu câțiva ani.)
De asemenea, Miracol se plasează în prelungirea lui Neidentificat în sensul că Apetri continuă să evolueze în siajul unor cineaști ca Puiu și Cristian Mungiu, și totodată – demarcându-se apăsat de ei – să facă un cinema de întorsături narative și lovituri de teatru. Probabil că, în ultimii 20 de ani, mulți spectatori români au dus lipsa unui asemenea cinema, Puiu, Mungiu și tot Noul Cinema Românesc tinzând mai degrabă spre refuzul întorsăturii spectaculoase, al răsturnării de situație sau al loviturii de teatru – tinzând, într-un cuvânt, spre dedramatizare. Din păcate, Bogdan George Apetri nu excelează pe terenul pe care și l-a ales.
E greu de explicat de ce nu excelează fără a divulga întorsăturile poveștilor pe care le spune. Cu alte cuvinte, Apetri face un tip de cinema care pune critica de întâmpinare într-o dilemă: un film ca Neidentificat sau ca Miracol bazându-se puternic pe efectul a una-două-trei întorsături sau twist-uri asupra spectatorilor, deconspirarea surprizelor respective comportă un element de mojicie; pe de altă parte, filmele nu pot fi discutate concret fără a se intra în detaliile acelor twist-uri. Deci ce-i rămâne de făcut unui cronicar? În ceea ce mă privește, nu vreau să fiu mojic, dar vreau să discut aplicat – așa că sorry.
Filmul de anul trecut al lui Apetri, Neidentificat, e la prima vedere un thriller procedural – adică unul care investește în descrierea detaliată a unei investigații polițiste. Pe parcurs se dovedește a fi de fapt un studiu de personaj – adevăratul obiect al investigației se dovedește a fi polițistul însuși (Bogdan Farcaș). E posibil ca descrierea secției sale să datoreze ceva filmului din 2009 al lui Corneliu Porumboiu, Polițist, adjectiv, deși comandantul jucat aici de Muraru vorbește la fel ca-n o mie de filme și de seriale comerciale americane: „Oprește orice investigație în clipa asta, că te suspend!”, îi spune el unui subaltern rebel. Dincolo de asta, metoda lui Apetri e o variantă simplificată comercial a metodei lui Puiu din Aurora (2010): ca și acolo, suntem invitați să urmărim du-te-vino-urile prin oraș ale unui individ metodic și posibil deranjat la cap, nefiind lăsați decât încetul cu încetul să înțelegem ce porcărie pune el la cale. Când spun că varianta lui Apetri din Neidentificat este una diluată comercial, mă refer în parte la lipsa de textură observațional-etnografică a filmului său (spre deosebire de al lui Puiu): lipsesc aproape cu totul detaliile observate pe marginile acțiunii principale, iar Piatra Neamț funcționează ca un simplu decor turistico-generic (Apetri nu trăiește acolo, ci în SUA). De-aici pătrunzătoarea observație critică a lui Andrei Rus că, în lipsa oricărui semn de curiozitate documentară sau etnografică, denunțarea rasismului polițienesc pare la Apetri mai degrabă o necesitate mecanică a intrigii cu întorsăturile căreia încearcă să surprindă spectatorul.
Pomenind foarte în treacăt filmul lui Apetri în cadrul unei retrospective cinematografice românești a anului 2021, scriam recent că acesta acumulează mai multe stângăcii decât poate duce fără să se frângă. Momentul decisiv vine atunci când misteriosul plan al polițistului în sfârșit se realizează sub ochii noștri. E un plan ce presupune următoarele: să-și împuște soția după o lungă confruntare verbală cu ea, confruntare ce are loc într-o mașină parcată în fața unui hotel; să-și dea singur cu piatra în cap (pentru alibi), să se împuște în braț (idem) și să-și dea foc la mașină cu un cocteil Molotov (totul în același loc care pare vizibil din hotel și pe unde circulă turiști), sincronizând violențele astea cu apariția țapului ispășitor pe care l-a convocat din timp (un tânăr rom sărac, persecutat de poliție). La spectacolul ăsta deja rizibil (căci presupunând din partea polițistului minute în șir de exhibiții automutilante în văzul turiștilor care roiesc prin zonă), Apetri (care la Neidentificat pare să fi rescris un scenariu de Iulian Postelnicu) adaugă o răsturnare de situație bazată pe o coincidență: se întâmplă ca țapul ispășitor să aibă un accident de mașină în drum spre locul unde a fost atras în capcană de polițist. Această răsturnare de situație e urmată de încă una (pusă în scenă cu zgomote de furtună și mișcări dramatice de cameră pe fețe asudate): chiar dacă țapul ispășitor moare pe drum, crima tot lui i se pune în cârcă, fiindcă polițiștii sunt rasiști și fiindcă îl acoperă pe omul lor. În timp ce se întâmplau lucrurile astea eu ieșisem de mult din film – nu știu alții cum sunt (și înțeleg că pentru alți spectatori poate fi satisfăcător să se lase plimbați de Apetri pe drumurile lui narative pline de întorsături), dar mie Neidentificat îmi cere să accept prea multe de dragul unui pact ficțional în cadrul căruia primesc prea puțin.
Dacă Neidentificat opera într-un cadru de policier, Miracol trage inițial – și nu doar inițial – spre cinemaul de artă. La nivel vizual tinde spre formalism (director de imagine este tot Oleg Mutu); descrierea unui viol e tratată ca un pasaj de bravură: camera de filmare execută un panoramic de 360 de grade, plecând din crângul unde are loc fapta, baleind lent împrejurimile pitorești – călăreți și câini de stână prin ploaie (pentru câteva secunde am putea fi într-un Miklós Jancsó) – și întorcându-se la violator și victimă. Prima jumătate de film e o pastișă după Mungiu – în principal după 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, dar într-un mediu călugăresc inspirat de După dealuri. Maniera narativă e observațională, iar acțiunile observate – ținând de un drum întreprins pe ascuns de o tânără în haine călugărești (Ioana Bugarin), de la mânăstirea unde locuiește până la cel mai apropiat oraș, pentru a rezolva o treabă presantă și nenumită – își păstrează multă vreme misterul. Taximetristul care o duce în oraș (același Piatra Neamț generic din Neidentificat, unde toate personajele – spre deosebire de locuitorii Moldovei lui Mungiu din După dealuri – vorbesc cu accente din sudul României) e jucat de Valeriu Andriuță (însuși starețul din După dealuri). Între el și un alt pasager al taxiului, care e doctor (Valentin Popescu), se încinge la un moment dat o polemică – doctorul e un ateu furios. Este prima dintre cele două asemenea confruntări – ateism agresiv contra credință populară – pe care le prezintă filmul. Credința e folosită în Miracol la fel cum e folosit rasismul în Neidentificat – pentru că e utilă intrigii și pentru că e un ingredient picant.
În fine, să trecem la spoilerele mai serioase (deși unele dintre surprizele pregătite aici de Apetri se văd venind de la distanță). Tânăra de la mănăstire, care a venit în oraș pentru un avort, tot caută pe cineva la telefon, la serviciu și acasă. Apetri prelungește misterul în legătură cu identitatea acelui cineva, deși nu e greu de ghicit că e vorba de un bărbat cu care a fost încurcată, iar lista de suspecți pe care ne-o pune la dispoziție filmul nici nu se poate numi listă de scurtă ce e. Exact la jumătatea filmului, Apetri execută o variantă a manevrei pionierate de Hitchcock în Psycho: protagonista de până atunci e înlăturată brutal din avanscenă (ca să se întoarcă la mănăstire, fata ia un alt taximetrist, care o violează și-i dă în cap), locul ei fiind luat de un polițist (Emanuel Pârvu). Acest inspector-șef lucrează la aceeași secție ca polițistul din Neidentificat (pe care-l vedem și aici trecând prin cadru) și ar putea fi fratele lui: și el pare deranjat la cap, tratând ancheta ca pe ceva foarte personal, clocind un plan care spectatorului nu-i devine clar imediat și care, în orice caz, presupune încălcarea legii. Ultima jumătate de oră din Miracol e despre smulgerea unei confesiuni de la un suspect. Suspectul e un taximetrist între două vârste, cu un aer inofensiv și cu mașina plină de CD-uri cu Toto Cutugno și Gică Petrescu. E bine jucat de Cezar Antal, dar construcția de personaje, în filmele lui Apetri, e limitată la acele laturi sau trăsături de personalitate necesare unei bune funcționări mecanice a intrigii. Ioana Bugarin e și ea excelentă aici, dar tot ce înseamnă asta, în esență, este că susține prim-planuri lungi cu privirea în gol. (Oricum, e mai bine servită decât în filmele ei de anul trecut, Mia își ratează răzbunarea și Otto Barbarul, care i-au atras din partea lui Victor Morozov un elogiu pe cât de hiperbolic, pe atât de prematur: „Ioana Bugarin e poate cel mai important chip care apare în cinemaul românesc de la Luminița Gheorghiu încoace.” Well, sau poate nu e.)
Spre final, filmul ne smulge covorul de sub picioare, anunțându-ne că nimic din ce-am văzut în precedentele 10 minute nu se pune pe planul realității, fiind vorba doar despre fantezia unui personaj. Asta e o întorsătură pe care chiar n-o poți vedea venind. Întrebarea e dacă ea chiar face bine sau dacă mai degrabă nu slăbește filmul. Pentru mine, nimic din ce s-a mai întâmplat după aceea n-a mai avut greutate. (Mai urmează o întorsătură – una eliptică și care justifică sau nu titlul filmului). Ca povestitor joci un joc riscant atunci când îți anunți spectatorul din senin că nimic din ce-a văzut între minutele cutare și cutare nu era pe bune; mai ales dacă nu i-ai furnizat indicii după care să se poată prinde singur până să-l anunți tu. Meritul lui Bogdan George Apetri – și motivul pentru care filmele lui vor continua să-și atragă simpatizanți – este că încearcă să repună în drepturi plăcerile povestirii cinematografice cu întorsături, ale poveștii care te duce și te păcălește (care, cum se spune pe englezește, takes you for a ride). Dar pe mine rezultatele nu m-au convins până acum.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 