Co-producția româno-maghiară Spirala/ Spirál ar fi meritat mai multă atenție din partea cinefililor și a criticilor români. Produs pe partea românească de Tudor și Oana Giurgiu, este debutul în lungmetraj al Cecíliei Felméri, o cineastă din Cluj, născută în 1978, al cărei parcurs include studii de drept la Universitatea Babeș-Bolyai și studii de regie la Universitatea Sapientia (licență) și la UNATC (master); scurtmetrajul ei de disertație, Pastila fericirii (2012), a circulat în festivaluri cu un anumit succes. (Felméri e intervievată aici de Ionuț Mareș.) Spirala e un film despre cățiva orășeni retrași la marginea unui lac sau a unei bălți. E un film despre misterioase cicluri de descompunere și regenerare la oameni și la alte vietăți. E un potențial film de suspans, dacă nu chiar de groază, tratat însă în maniera eliptică și contemplativă a cinemaului de artă. Totul în el e pe bază de sugestii criptic-alegorice, de corespondențe și paralelisme difuze, de lucruri care reflectă alte lucruri, dar într-un mod mai degrabă nelămurit.
Doi foști profesori de biologie, Bence (Bogdan Dumitrache) și Janka (Diána Magdolna Kiss), se ocupă acum cu creșterea de pești și cu închirierea de căbănuțe către pescari. Ei se iubesc, dar relația nu e idilică. Filmul începe cu o tentativă de act sexual care eșuează din cauză că Jankăi i se pune un cârcel, iar restul interacțiunilor dintre ei urmează acest tipar – aproape fiecare are în ea ceva un pic greșit. Elementul ăsta de malaise e reflectat de ceea ce se întâmplă cu peștii din baltă – mor pe capete. Soluția lui Bence este să populeze balta cu o specie de somn de o voracitate implacabilă – termenii de comparație folosiți în film sunt peștii piranha și Terminatorul. Orice vietate moartă care-i pică în mână lui Bence pe parcursul filmului – și e un film în care trăiesc și/sau mor o groază de ființe: iepuri, șoareci, rațe, pisici, furnici, șopârle, cintezoi, ciori, muște, mistreți, pești de mai multe feluri – e aruncată nonșalant în baltă, care, după cum îi explică el la un moment dat altcuiva, „înghite totul”.
Tensiunile nelămurite care plutesc între Janka și Bence încep la un moment dat să se mai lămurească: ea ar vrea să se întoarcă la oraș și la jobul de profesoară; el însă n-ar vrea. Conflictul nu apucă însă să se escaladeze, căci, într-o zi însorită și rece de iarnă, în timp ce Bence taie cu drujba gheața de pe baltă ca să-și poată hrăni somnii terminatori, Jankăi i se întâmplă ceva: un accident ambiguu – la cât de îmbibat de oniric e filmul, nici măcar nu e sută la sută sigur că se întâmplă pe bune –, în urma căruia Bence rămâne fără ea.
Bence nu anunță pe nimeni. În afara unei mătuși de-a lui, care îi mai sună din când în când (dar pe baltă nu prea e semnal), Janka și cu el nu au rude – destul de târziu în film vom fi informați en passant că tatăl lui Bence a dispărut nu se știe unde, poate chiar în apele acelea care înghit tot. Bence își petrece restul iernii nefăcând absolut nimic în timp ce barba îi crește, părul i se încâlcește, casa se împute în jurul lui, iar Spirala începe să semene cu Pororoca (Constantin Popescu, 2017) – un film destul de memorabil despre cum poate înnebuni pe ecran Bogdan Dumitrache. Când se termină mâncarea pisicii, el bagă mâna în acvariu, scoate peștișorii de-acolo și o servește cu ei. Scurt. Genul ăsta de detaliu macabru (și nu lipsit de un fel de umor) e reprezentativ pentru proiectul artistic al Cecíliei Felméri.
La venirea primăverii, Bence pare însă să-și revină din prostrație. Din tot ce i-a rămas de la Janka, el face un mare rug în fața casei. Atunci când e întrebat – de mătușă (la telefon) sau de vreun foarte rar vizitator – unde e ea, răspunde pur și simplu că a plecat. Și nu trece mult până ce o altă femeie apare în peisaj.
După ce se oferă să-l ajute pe Bence cu scrierea unui proiect pentru o finanțare, Nóra (Alexandra Borbély) se mută temporar într-una din căbănuțele lui de pescari; mai târziu se mută cu el în casă. Spirala poate fi citit ca o poveste alegorică despre deteriorare psihică urmată de regenerare, dar asta nu-l împiedică să rămână sinistru de la un capăt la altul. Cea de-a doua femeie e pusă în scenă astfel încât să amintească de prima. (Tehnica e una de inspirație hitchcockiană; ambele femei sunt, desigur, blonde). Orchestrând, ca și în prima jumătate a filmului, incidente cu aer amenințător-premonitoriu implicând animale, precum și alte momente care rimează cu lucruri care se întâmplaseră mai devreme (cu puțin timp înainte de accident, Janka îl anunțase pe Bence că nu-i mai vine ciclul; la un moment dat, ciclul Nórei se lasă și el așteptat), Cecília Felméri îi induce spectatorului suspiciunea că povestea neplăcută s-ar putea repeta. (Bence nu încetează să viseze viermi și descompunere.)
Urmărindu-l acum trei ani pe Bogdan Dumitrache într-un film flasc (Un om la locul lui) și observând acolo desfășurarea manierismelor lui – expresia crispată, cu șanțuri adânci sub ochi, pe frunte și la colțurile gurii, langoarea cu sugestii depresive din mișcările lui, un fel anume de a se arăta gânditor, apăsător-prezent și totodată departe –, mi s-a părut că încep să mă satur de ele (Dumitrache fiind, desigur, un actor care a făcut lucruri excelente pe tot parcursul anilor 2010, în Din dragoste cu cele mai bune intenții al lui Adrian Sitaru, în Metabolism al lui Porumboiu, în Poziția copilului al lui Netzer, în Pororoca și în Sieranevada). Spre deosebire de regizorul lui Un om la locul lui, Hadrian Marcu, Cecília Felméri se pricepe să extragă ceva din manierismele lui Dumitrache: mai exact, să-l facă sinistru. (Vocea lui e dublată de un actor maghiar, Ernö Fekete, dar se vede după mișcările gurii că Dumitrache, serios ca de obicei, chiar și-a dat replicile în limba maghiară.)
Tot așa, Felméri se pricepe să tot extragă sugestii amenințătoare din peisaj, pe care l-a filmat în toate anotimpurile. (Director de imagine i-a fost György Réder.) Se poate spune că stilul ei e asortat la felul de a fi al protagonistului – încărcat-necomunicativ, morbid-enigmatic. Poate că și mai aproape de adevăr e observația că balta aceea care înghite orice – lucru de care suntem foarte conștienți atunci când o vedem pe neștiutoarea Nóra pregătindu-se să mănânce un somn-terminator pescuit de-acolo – a constituit modelul pentru întregul film, al cărui design artistic și-a dorit să evoce o apă neliniștitor de liniștită. Ce are acest film de debut nu e, probabil, suficient cât să-l facă prea memorabil – e prea quiet –, dar are ceva; mie personal mi-a câștigat interesul cu greu, dar mi l-a câștigat. Privit ca un exercițiu de stil, are siguranță și sofisticare.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 