Narcos, militari, o mamă vigilante și un cinema transnațional: La civil al Teodorei Mihai

La civil este primul lungmetraj de ficțiune al regizoarei belgiene de origine română Teodora Mihai (născută la București în 1981 și emigrată în 1989). Prezentat anul acesta la Cannes în cadrul secțiunii „Un certain regard”, el a fost distins cu un „Premiu al îndrăznelii” – poate că pe merit, deși forma de îndrăzneală pe care o mărturisește filmul nu e neapărat artistică, ci antreprenorială: ca să filmeze în Mexic această poveste despre o mamă disperată, picată în mijlocul războiului dintre cartelurile care răpesc civili și forțele militare care recurg la tortură și la execuții sumare, regizoarea i-a cooptat ca producători pe frații Dardenne, pe Cristian Mungiu și pe Michel Franco (regizorul mexican al unui foarte discutat film din 2020, Nuevo orden, care, plasat în viitorul apropiat, înfățișa căderea Mexicului în fascism).  

Arcelia Ramírez joacă rolul unei femei de circa 50 de ani, din clasa mijlocie, a cărei fiică adolescentă iese într-o bună zi din casă și nu se mai întoarce. După puțin timp, mama e abordată de un copil cu surâs de lup, care, vorbind în numele unui cartel, o asigură că-i va restitui fiica pentru suma de 150.000 de pesos. Protagonista strânge banii cu ajutorul fostului ei soț (care în materie de sprijin emoțional nu-i oferă mare lucru), dar, în loc să-i elibereze fiica, răpitorii îi cer și mai mulți bani. În cele din urmă se duce la poliție, care nu-i e însă de niciun folos. Disperată, demarează o anchetă pe cont propriu. Din detectiv se transformă în vigilante atunci când cere ajutorul unei unități militare, care calcă orice drepturi ale omului sub șenilele blindatelor, dar obține niște rezultate. Protagonista însăși participă la niște raiduri și la niște interogatorii pe bază de tortură. Treptat iese la iveală că persoane din jurul ei fuseseră implicate în dispariția fetei. Faptul că gangsterii o răpiseră tocmai pe ea păruse inițial o întâmplare, însă treptat dezvăluie aspecte de conspirație și de răzbunare. Sumbru, lung (două ore și douăzeci), emfatic în mesajul că nimeni nu poate rămâne perfect curat într-o asemenea lume, La civil e genul de film la care putem fi siguri că, până la final, multe personaje își vor primi pedeapsa, în schimb nu putem fi siguri absolut deloc că mama își va mai găsi până la urmă măcar liniștea, dacă nu fiica.

Problema e că toate astea rămân foarte generice. Personajele nu prezintă alte trăsături sau detalii de comportament în afara celor strict necesare – a celor care „joacă” în poveste. E valabil inclusiv pentru protagonistă, care e monoton-hotărâtă. Mie personal, băiatul-lup e singurul personaj care mi-a lăsat o impresie vizuală pregnantă. Dialogurile sunt puțin spre deloc impregnate de particularisme culturale – deși Teodora Mihai a colaborat la scenariu cu un scriitor local (Habacuc Antonio De Rosario), filmul ei „mexican” rămâne în această privință un film de turistă. Povestea devine vagă în tot felul de puncte – din senin aflăm că, neputând să stea cu mâinile în sân, vrând să facă ceva pentru găsirea fetei, fostul ei prieten a intrat într-un cartel rival. Cum a intrat? Le-a bătut pur și simplu la ușă și le-a zis „luați-mă și pe mine”? Și, în afară de faptul că există Cartelul, după cum există și Cartelul Rival, ce mai aflăm despre ele? Mai generice de-atât nici nu puteau să fie. Și, dincolo de confruntările cartelurilor cu armata, filmul nu reușește să sugereze prezența unei comunități, a unor civili care-și văd de alte activități; e unul dintre filmele alea despre Mexic la finalul cărora nu se înțelege cum reușește vreun mexican oarecare să ajungă la capătul unei zile oarecare fără a fi împușcat.  

Ca film de acțiune low-budget, La civil arată bine – numeroasele sale secvențe de noapte sunt bine filmate de Marius Panduru. Cu toate astea, nu mă pot gândi pe loc la un alt film a cărui imagine să fie semnată de Panduru și a cărui identitate vizuală să fie atât de ștearsă, ale cărui spații (o casă burgheză, un bar, o închisoare) să fie atât de generice. Scuze pentru repetarea acestui cuvânt – e la fel de greu de ocolit în descrierea lui La civil ca și în descrierea unei alte premiere românești foarte recente, Otto Barbarul. Ce-i drept, Victor Morozov a reușit să fie mai expresiv atunci când, referindu-se tot la anonimitatea lui La civil, l-a descris ca pe pe un exemplu de cinema contemporan al cărui autor real e „Internaționala Festivalistă”, cu a ei flagrantă „lipsă de interes pentru spații (adesea suplinite de un interior de mașină) sau pentru oameni (adesea supliniți de ceafa unui actor)”. Subscriu.

Cronica ferm-negativă a lui Morozov se intitulează „Mama mută munții” – trimitere la un alt film produs de Cristian Mungiu, însă centrat pe un tată (Adrian Titieni) care ar fi în stare de orice pentru a-și găsi fiul dispărut. Ambele filme mizează într-o primă fază pe disponibilitatea spectatorului de a simpatiza fără rezerve cu un asemenea personaj – cu un părinte care-și caută copilul –, pentru ca treptat să ne atragă în zone moralmente inconfortabile, care pun presiune pe simpatia automată de la început, invitând în locul ei întrebări și problematizări. Urmând-o pe protagonista din La civil, fiindu-i alături inclusiv emoțional, spectatorul se trezește târât prin antrepozite sordide și pe terenuri virane unde militarii hăhăie în timp ce torturează femei suspecte și execută grupuri întregi. Iar în Tata mută munții, personajul lui Titieni transformă o unitate SRI în agenția lui particulară, punând-o să lucreze 24 de ore din 24 la cazul fiului său rătăcit pe munte, refuzând s-o împartă cu părinții altor copii rătăciți și, în cele din urmă, trimițând-o la o întâlnire suicidară cu o avalanșă. Diferența este că, în Tata mută munții, invitația adresată spectatorului de a-și problematiza treptat raportarea la personajul lui Titieni – de a-i vedea de la un punct încolo nu numai devotamentul patern, ci și misecuvinismul destul de monstruos – era construită dramaturgic. În schimb, Teodora Mihai merge pe calea lui Kathryn Bigelow din Zero Dark Thirty: nu dramatizează, ci, într-o manieră no comment, poker-faced, fără niciun accent, ne-o arată pe protagonistă devenind părtașă la abuzuri militare – la torturi și la execuții fără proces –, care, sigur, arată sinistru, dar care par măcar să dea ceva roade în lupta cu cartelurile (în condițiile în care polițiștii sunt prezentați ca nefăcând nimic). Nu vreau să spun că filmul pledează pentru preluarea totală a puterii de către armată; nu, filmul se dorește o experiență complexă din punct de vedere moral. Dar nu sunt convins de metoda sa – constând în aruncarea cu totul a responsabilității de a judeca în terenul spectatorului – aceeași metodă la care recursese și Bigelow pentru a-i prezenta pe eroii ei CIA-iști folosind inclusiv tortura în eforturile lor de a da de urma lui Osama bin Laden. În scandalul care urmase, Bigelow le amintise criticilor ei că reprezentarea unui lucru nu-i totuna cu adeziunea la lucrul reprezentat. Așa e. Pe de altă parte, în artă, o experiență complexă moral se construiește. Simpla prezentare impasibilă a unui lucru, cu implicația că depinde întru totul de spectator cum îl ia, ține, dar mai degrabă nu ține locul unei asemenea construcții. În cazul lui La civil, ea poate contribui la suspiciunea că întregul film – cu Mexicul său alcătuit exclusiv din clișee, cu apolitismul său (care-l deosebește tranșant de Nuevo orden al lui Michel Franco – un film emfatic-conștient de pericolul fascismului în Mexic), cu facilitatea concluziei sale cum că nu poți să intri într-un asemenea război fără să te pătezi de sânge – e, în fond, un produs senzaționalist și cinic.