Mohoreala monotonă și generică a lui „Otto Barbarul”

Otto Barbarul, care a luat Premiul „Zilelor Filmului Românesc” la TIFF 2021 și rulează acum în cinematografe, se prezintă ca un portret de adolescent traumatizat, surprins imediat după o tragedie. Tavi, zis Otto (Marc Titieni), e elev în clasa a XII-a într-un liceu bucureștean de elită și chitarist într-o formație punk. Locuiește într-un apartament de bloc, împreună cu un tată care predă istorie la o școală generală (Adrian Titieni), cu o mamă despre care nu aflăm dacă are vreo profesie (Mihaela Sîrbu) și cu un bunic care nu mai poate vorbi (regretatul Constantin Drăgănescu în ultimul lui rol). Colega și prietena lui, Laura (Ioana Bugarin), s-a sinucis recent. Un asistent social (Iulian Postelnicu) face o anchetă despre moartea ei și l-a luat pe el în colimator: îl privește insistent în timp ce-i pune întrebările standard. Otto îi răspunde lapidar și ostil-șmecheros; e clar că pune zid în fața lui, e clar că e plin de violență, e clar că e un tânăr adânc tulburat. Singur în camera lui, Otto are trei ocupații principale: să asculte muzică; să-și lase o parte din corp să atârne în gol de pe pervazul ferestrei; și s-o urmărească pe Laura în filmări făcute chiar de el și reluate obsesiv pe laptop. Filmările tind să înceapă cu Laura – rimel, cearcăne, privire strălucitoare – întrebând: „Vrei să-ți arăt o șmecherie?”. Șmecheria poate fi ceva gen autoincendiere sau băgat capul în ștreang. Laura nu spune mai nimic concret despre viața ei, dar invocă abisuri. La rândul lui, Otto își informează părinții că sunt deja morți, numai că nu știu.  

Problema e că ideile regizoarei-scenariste Ruxandra Ghițescu despre abisalitatea suferinței adolescentine rămân abstracte într-un sens rău: rămân generice. Pentru început, Bucureștiul în care suferă Otto ar putea fi la fel de bine Varșovia sau Bruxelles: nu vedem nimic din el – doar niște spații între blocuri și niște ziduri cu graffiti; nu prea vedem alți oameni pe stradă, nu avem la ce altceva să ne uităm. Golul din jurul lui Otto e voit, e un fel de a concentra atenția asupra crizei sale, numai că și Otto – cu opacitatea lui ghimpată, cu creasta lui mohawk (peste care trage uneori o glugă), cu geaca lui de piele inscripționată cu un nume de formație super-previzibil (Misfits, desigur, căci nu e și el un misfit?) – așadar, și Otto e generic. Clișeul punkistului furios, urmărit de demoni, tot ăsta era și pe vremea când eram eu licean, la jumătatea anilor ’90, iar Ruxandra Ghițescu nu face nimic care să-l particularizeze. Aflată la debutul ei în lungmetraj, Ghițescu are savoir-faire tehnic (știe să-și miște camera prin catacombele unui club), dar nu calcă decât pe urmele altor – mulți – pași. Oamenii care suferă în acest film o fac cu aceleași gesturi ca-n o mie de alte filme – în tot filmul nu există o singură privire sau un singur zâmbet care să aibă aerul a ceva proaspăt-observat, nimeni nu e nici măcar o dată imprevizibil. Filmul e construit exclusiv din clișee despre cum se comportă un adolescent suicidar sau unul traumatizat-îndoliat etc. La fel sunt și momentele de fericire trăite de Laura cu Otto și filmate de acesta din urmă – ei doi rostogolindu-se îmbrățișați prin iarbă –, care oricum sunt puține: o oră și 50 de minute de mohoreală nemodulată – acesta e Otto Barbarul.

Nu îndrăznesc să-mi dau cu părerea despre acuratețea unui alt lungmetraj de debut, Lumea e a mea (2015) al lui Nicolae Constantin Tănase, care e tot despre adolescenți și nefericire, dar care mi s-a părut un film bun; ce pot spune e că acel film, cu sau fără acuratețe, reprezenta subculturi de liceeni contemporani într-un mod incomparabil mai bogat și mai proaspăt la nivel de detalii, de reacții ale personajelor etc. Dacă, din contră, Otto Barbarul e atât de monoton, actorii sunt, desigur, ultimii vinovați de asta. Distribuția, în frunte cu Adrian Titieni, Mihaela Sîrbu și Iulian Postelnicu, este una de mare calibru, care-l integrează foarte bine și pe tânărul Marc Titieni, care nu are studii de actorie, deși are o anumită experiență (Alice T. al lui Radu Muntean). Mama Laurei e și ea jucată de o actriță capabilă de lucruri mari, Ioana Flora, iar spre final apare din senin și Maria Popistașu, care o fi salvat ea destule lucruri la viața ei – începând în 2006 cu secvențele ei din Legături bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu și terminând anul acesta cu secvențele ei din Mia își ratează răzbunarea al lui Bogdan Theodor Olteanu –, dar care în cameo-ul de aici n-are altceva de făcut decât să zâmbească. Personajul Laurei e conceput ca unul periculos, imprevizibil, veșnic provocându-l pe Otto la nebunii, dar lucrurile care i se dau de făcut Ioanei Bugarin sunt exclusiv din categoria sunt-cu-atât-mai-nebună-cu-cât-am-mai-mult-rimel-întins-sub-ochi: e de fapt un rol hopeless – o succesiune de poze, de actrițoșenii. Cu tenacitatea unui clișeu american, asistentul social jucat de Postelnicu refuză să dispară din viața lui Otto, păstrându-și cumpătul în timp ce e înjurat și îmbrâncit, ispitindu-l pe Otto, prin răbdarea lui nesfârșită, să-și descarce conștiința. Adrian Titieni l-a jucat deja de prea multe ori pe tatăl îngenunchiat de propriul autoritarism. (Cel mai bine a făcut-o tot anul acesta, în Tata mută munții.)

 

Filmul e monoton și vizual. Secvențele cu câte două personaje interacționând laconic și tensionat în bucătăria unui apartament de bloc (unul spală vase și celălalt fumează nevrotic în timp ce cadrul lung curge și atmosfera se încarcă) sunt clișee ale Noului Cinema Românesc, pe care Ruxandra Ghițescu le lucrează la greu. Lumina e crudă – scoate în evidență cearcăne și coșuri. Travlingurile de urmărire filmate din mână și focalizate pe ceafa unui personaj sunt și ele o figură de bază a realismului cinematografic european din anii 2000 (vezi frații Dardenne, vezi și Mungiu), suprautilizată aici: ajungem să învățăm pe dinafară conturul cefei lui Marc Titieni.