Câmp de maci cere empatie pentru condiția homosexualului silit să se camufleze, să fie un om cu două fețe, să defileze în uniformă de heterosexual, și o face cu elocvență și vigoare dramatică. Regizorul Eugen Jebeleanu și scenarista Ioana Moraru, ambii debutanți în cinema, creează un protagonist ale cărui două fețe contrastează la maximum – și cu forță maximă de iradiere metaforică: Cristi (Conrad Mericoffer) lucrează ca jandarm, iar în timpul liber are relații romantico-sexuale cu bărbați. Ruptura dintre identitate nudă și uniformă socială este astfel făcută să fie cât de dramatică putea fi: uniforma socială e chiar o uniformă; ba mai mult decât atât, e o armură, ceva ce te face să fii cât un dulap (în engleză, a fi in the closet – în dulap – înseamnă, de altfel, a-ți ascunde homosexualitatea), e o carapace clădită pentru maximum de contrast cu vulnerabilitatea cărnii de dedesubt. Jebeleanu și Moraru au construit un personaj gay cu care în principiu să poată empatiza un public cât mai larg – dacă nu cu calitatea lui de gay, atunci cu calitatea lui de om care nu e bine în pielea lui, care nu e bine cu el însuși, cu rolul care i-a fost alocat în societate. Această din urmă condiție este, desigur, una extrem de răspândită.
Construit pe o rețetă portretistică tradițională în cel mai bun sens – căci sursa ei de inspirație este una inepuizabilă –, Câmp de maci este deci un studiu de personaj rupt în două, căruia îi e tot mai greu să suporte tensiunea dintre cele două părți ale sale, să le țină la un loc. Sau, mai exact, să le țină cât mai separate una de alta, pentru că el asta încearcă. Jebeleanu și Moraru ne fac cunoștință mai întâi cu identitatea lui clandestină sau, cum ar veni, „nocturnă”, deși în cazul lui e invers – nocturnă e mai degrabă viața lui oficială legată de munca de jandarm, în timp ce viața privată și-o trăiește, din ce vedem, în prima parte a zilei. Așadar facem cunoștință cu Cristi la el acasă, unde tocmai își întâmpină un iubit francez, de profesie însoțitor de zbor (Radouan Leflahi), aflat la București pentru câteva zile. În momentul acela nu ni s-a pomenit încă nimic despre cealaltă viață a lui Cristi, dar tensiunea din el e evidentă – e morocănos cu celălalt bărbat (Hadi pe numele lui) și nu vrea să se afișeze cu el. Jebeleanu și Moraru, care lucrează cu contraste puternice – ușor didactice, dar nu în detrimentul eficienței dramatice –, creează aici unul între Cristi și Hadi, ale cărui identități – căci și el are cel puțin două, una de gay și una de credincios musulman – par să fie în armonie. Asta face din el o prezență grațioasă, pe când Cristi e una îngreunată de apăsări. Încă din aceste secvențe de început, Eugen Jebeleanu, care vine din teatru, se dovedește îndemânatic ca regizor de film: cadrele lui lungi și strânse (filmate de Marius Panduru) cu cei doi băieți fâțâindu-se prin bucătărie, atingându-se, jucându-se cu mâncarea etc. (la un moment dat li se alătură și sora lui Cristi, jucată de Cendana Trifan), au mereu dinamism – au flux. După care Cristi pleacă la muncă.
Deodată îl vedem într-o mașină, filmat la prim-plan, înconjurat de voci masculine – colegii săi. Jebeleanu nu lărgește imediat cadrul, astfel încât să putem vedea că mașina e o dubă, iar ei sunt îmbrăcați în uniforme de jandarmi; mai amână un pic revelația, prelungind cadrul cu fața lui Mericoffer plutind, înconjurată de voci decorporalizate. Apoi taie și izbește spectatorul cu cadrul următor – un travling înainte, filmat din mână, pe niște spinări masive pe care se poate citi, alb pe negru, „Jandarmeria”, în timp ce echipajul intră într-un cinematograf.
Spectatorul român va recunoaște imediat situația din viața reală: proiecția unui film „cu lesbiene” a fost întreruptă de protestele unui grup organizat de conservatori. (Dintre incidentele de acest tip, cel din 2013, petrecut la o proiecție din București cu The Kids Are All Right, rămâne cel mai mediatizat. Până acum i-a mai servit drept punct de plecare și unui alt regizor-scenarist, Dan Chișu, la un film, 5 minute, care s-a lansat anul trecut.) În timp ce jandarmii se desfășoară pacificator între protestatarii de pe scenă și spectatorii înfuriați de întreruperea filmului, Cristi se pomenește interpelat de unul dintre aceștia din urmă (Florin Caracala): e un bărbat din viața lui cealaltă – cea clandestină – viață care, iată, vine peste el la muncă.
Scenariul Ioanei Moraru urmărește un personaj aflat într-o stare de criză, de fierbere interioară, de-a lungul a câteva ore din viața acestuia (o zi și noaptea următoare), timp în care se întâmplă ceva – un capac sare. Cu alte cuvinte, tehnica scenaristei e îndatorată excelentei școli a Noului Cinema Românesc (sau, ca s-o spunem pe șleau, a lui Răzvan Rădulescu). Pe de altă parte, Câmp de maci are și ceva dintr-o piesă de teatru: ne petrecem ultima parte a filmului închiși în sala de cinematograf (se poate recunoaște Cinema Studio) împreună cu Cristi, în timp ce șefii lui, Stroia (George Piștereanu) și Oancea (Valentina Zaharia), sunt afară, încercând să-i mușamalizeze ieșirea. (Filmul e departe de a demoniza instituția jandarmeriei, dar e clar în privința faptului că jandarmii au un protocol nescris de mușamalizare a eventualelor abuzuri comise de unii dintre ei împotriva unor civili.) Închis acolo, Cristi e vizitat pe rând de diverși colegi care intră în dialog cu el și dintre care cel puțin unul monologhează îndelung la un moment dat.
Dramaturgia e aici un pic schematică. Jandarmii reprezintă diferite atitudini față de conflictul dintre conservatori și minoritatea LGBT, de la ostilitate împotriva celor din urmă („Se dau răniți tot timpul…”) până la lehamite imparțială față de ambele tabere („Sunt tot o apă și-un pământ.”).
De asemenea, jandarmii reprezintă diferite tipuri de masculinitate. Cea mai „non-toxică” e a personajului jucat de Alexandru Potocean. Nu e tot timpul încordată și bătăioasă, ca a colegilor jucați de Piștereanu și Ionuț Niculae, și nu e perversă, ca a colegului jucat de Alex Călin. Personajul lui Potocean e un bărbat tradițional care nu-și înfoaie tot timpul penajul, care nu pare a avea nimic de demonstrat, care pare să fie OK cu el însuși; sugerează relaxare, toleranță și căldură – toate pe fond de forță, de autoritate naturală –, motiv pentru care ceilalți par să-l simpatizeze și să-i caute compania. Dar nici chiar el nu e atât de bine în pielea lui cum pare: un monolog despre o ceartă recentă cu prietena lui – monolog didactic și poate oarecum artificial, dar frumos conceput și magnific livrat de Potocean – ni-l arată ușor perplex, ușor pierdut, sâcâit de sentimentul că poate pe undeva n-a procedat așa cum trebuie. Aș spune că filmul lui Jebeleanu e un film despre bărbați încorsetați, în diverse grade de rigiditate, de formele masculinității tradiționale. Pe de altă parte, o asemenea descriere n-ar da seama de faptul că interesul cu care Jebeleanu și Moraru se apleacă asupra acestei subculturi macho – grupul de jandarmi – este unul destul de lipsit de prejudecăți. Aici iar se vede școala bună a Noului Cinema Românesc (NCR), cu interesul său de a documenta caste precum cea medicală (Moartea domnului Lăzărescu) sau cea militară (Hârtia va fi albastră), cu limbajele lor, cu formele lor specifice de raționalitate etc. Câmp de maci conține, aproape de final, un splendid plan-secvență, larg și fix, cu cei cinci colegi ai lui Mericoffer – Potocean, Piștereanu, Călin, Ionuț Niculae, Rolando Matsangos – legănându-se de pe un picior pe altul într-o parcare, la o oră târzie din noapte, cu echipamentul pe ei și câte o șaormă în mână, într-o scurtă pauză înaintea următoarei acțiuni, vorbind despre locuri de unde-ți poți cumpăra bocanci ieftini. E un cadru de NCR – ca și cel de dinainte, cu Mericoffer pe gânduri, filmat la prim-plan în duba care se îndepărtează de la locul faptei (pe genul ăsta de moment cu protagonistul dus pe gânduri obișnuia acum 10 ani să intre genericul de final în filmele NCR), sau ca următorul, cu Mericoffer lăsându-se condus acasă de Potocean în mașina acestuia, cu camera de filmare fixată pe bancheta din spate și primele raze de soare ale zilei lovind parbrizul. Dar Câmp de maci nu e un film de serie al NCR. Jebeleanu are propria lui privire, sub acțiunea căreia tot felul de elemente ale acelei culturi macho pe care o observă capătă un ușor colorit queer: înjurăturile, folosirea glumeață a cuvântului „organul” în loc de „jandarmul”, porecla „Sală” (redată ca „Gym Boy” în subtitrarea englezească a filmului) cu care e chemat personajul lui Ionuț Niculae, faptul că despre polițista Oancea se spune la un moment dat că „și ea e băiat bun”, sau ultimele cuvinte ale lui Potocean către Mericoffer – „Te-am pupat”. În plus – de fapt, în altă ordine de idei –, toată trupa de actori care-i joacă pe jandarmi e atât de bună, încât aș vrea acum să văd un film de comando sau de marines cu Piștereanu & co.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 