Despre Radu Muntean și „Întregalde”: Destul de bun încât să merite discutat în contradictoriu

Protagoniștii bucureșteni ai celui mai nou film de Radu Muntean, Întregalde, sunt niște „middle-clași” (unii la 30, alții la 40 de ani) obișnuiți să îmbine plăcerile aventurii off-road cu satisfacțiile umanitarismului: opresc în sate izolate și distribuie alimente. Genul de caritate practicat de ei ca hobby e o țintă irezistibilă pentru satiră și, până acum, comentatorii filmului s-au concentrat asupra acestui nivel, inventariind felurile în care Muntean și coscenariștii săi de cursă lungă, Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, îi fac pe acești umanitariști de duminică să-și dea de gol superficialitatea. Citez excelentul inventar făcut de Cătălin Olaru: „O bătrână cu mâna beteagă e asemuită cu Hellboy. Un țăran care merge pe drumul care leagă două localități, cu Forrest Gump. Localnicul rom care se oferă să-i ajute când mașina lor se împotmolește în nămol, cu Tarzan. Freaks, săraci cu duhul, primitivi, astfel sunt țăranii lui Întregalde, văzuți prin ochii lui Dan și ai Ilincăi. Când trebuie să decidă dacă să ia sau nu un țăran cu autostopul (ba chiar e vorba de un bătrân care se plânge că nu mai poate să meargă), ajutorul e dat cu mare greutate, iar aproapele lor, cel pentru care se presupune că s-a organizat excursia umanitară, cade pe plan secund, în favoarea tapițeriei mașinii. Însuși ajutorul dat bătrânului devine pretextul ideal pentru un test drive, căci presupune aventurarea pe un drum forestier. Când Kente Aron (Luca Sabin) pune mâna pe fularul Mariei (Maria Popistașu), Dan (Alex Bogdan) decretează că acesta devine bun de aruncat.” Nimic de adăugat, cu excepția faptului că Radu Muntean, care se distribuie pe sine în rolul unui alt membru al clubului de off-road (pe nume Radu), pare să se includă astfel în ceea ce critică. (A se observa, în aceeași ordine de idei, că Maria Popistașu joacă un personaj numit Maria, iar Ilona Brezoianu joacă un personaj numit Ilinca.)

Chiar și așa, altruismul superficial al unor „middle-clași” pentru care faptele bune sunt un fel de supliment al unor activități sportive, iar incursiunile în România profundă (unde trăiesc oameni diferiți de ei) ar merita să se cheme safari-uri, e o țintă mult prea ușoară pentru echipa Muntean-Rădulescu-Baciu. Și, într-adevăr, acesta e doar primul nivel al filmului, care e mai ambițios de-atât. Ambiția este aceea de a problematiza altruismul în general – adică nu doar la nivelul la care-l practică Dan și Ilinca, distribuind pachete de pufuleți printre glumițe clasiste cu tarzani și gumpi, ci inclusiv la un nivel la care lucrurile pot deveni incomode, ba chiar periculoase, pentru că mașina s-a împotmolit în pădure și e frig și vine noaptea, iar beneficiarul gestului altruist e un bătrân care suferă de o maladie degenerativă și care nu prea se lasă ajutat, ci face scandal și face pe el și vomită în mașină, și totuși insiști să-l ajuți pentru că nu poți altfel. Este cazul Mariei, care se diferențiază astfel de Dan și de Ilinca. Destabilizarea altruismului ei – de altă calitate decât al celorlalți – este miza mai dificilă a filmului. 

Analiza felului în care e jucată această miză este imposibilă fără niște spoilere. Pe de altă parte, Muntean însuși și-a divulgat o parte din manevre într-un interviu cu Roxana Călinescu: „[G]estul Mariei [de a se duce să-l salveze pe bătrânul Kente noaptea prin pădure, la minus nu știu câte grade] are ceva egoist, pentru că-și pune în pericol prietena [pe Ilinca], rămasă singură în pădure. Maria nu e un erou, e un om care încearcă să fie relevant și să trăiască la înălțimea așteptărilor pe care și le-a cultivat de-a lungul anilor. În final, faptul că bătrânul e salvat are mai multă relevanță pentru ea decât pentru Kente [a cărui maladie degenerativă e prea avansată ca să-și mai dea seama].” Nici consătenii care au grijă de Kente nu-i arată Mariei nicio recunoștință; sunt reci cu ea, iar pe bătrân îl tratează cu asprime – în interviul cu Roxana Călinescu, Muntean citează un schimb de replici între Maria, care observă că bătrânul riscă să-și piardă picioarele din cauza varicelor netratate, și vecina care-l boscorodește în timp ce-l spală de rahat. „Eu ce să-i fac? Abia nu mai pleacă”, răspunde aceasta. Mai aflăm că, în schimbul îngrijirii pe care i-o oferă, vecinii lui Kente urmează să-i moștenească casa. E o lume dură, în care fiecare e singur, iar nimeni nu-i mai singur decât Kente Aron, pe care vecinii îl țin închis în casă și care oricum e închis în maladia lui degenerativă. Gestul altruist al Mariei n-a fost pentru el; a fost pentru ea. Așa cum sunt prezentate lucrurile, nu e nici pe departe sigur că pentru el n-ar fi fost mai bine să moară. Asta nu înseamnă că gestul ei e discreditat, dar relativizat este. Intervenționismul ei nu reiese ca fiind superior egoismului celorlalți; e o chestiune de stil personal, ceva ce-o face pe ea să se simtă bine.

Problema cu aceste implicații nu e că ele ar fi pesimiste din punct de vedere filozofic și conservatoare din punct de vedere politic. Nici pesimismul filozofic, nici conservatorismul politic nu sunt neapărat defecte într-o operă de artă. Problema e că, din punct de vedere artistic, implicațiile respective nu sunt destul de muncite. Situația prea e măsluită – în sensul că fiecare element prea e pus cu mâna – astfel încât intervenționismul Mariei să se regăsească la sfârșit complet dezumflat și cu covorul tras de sub picioare. E foarte ușor – prea ușor – de imaginat un final alternativ, în care Kente are niște rude, iar acestea nu sunt totuși atât de aspre cu el și atât de neprimitoare cu bucureștenii care l-au salvat. În condițiile astea – care, repet, mi se par foarte ușor de imaginat –, filmul s-ar încheia pe un alt ton, mai puțin sumbru. De aceea mi se pare că implicațiile universal pesimiste nu sunt destul de muncite.    

Opera lui Muntean-Rădulescu-Baciu – Hârtia va fi albastră (2006), Boogie (2008), Marți, după Crăciun (2010), Un etaj mai jos (2015), Alice T. (2018) și acum Întregalde – este una dintre cele mai solide din cinemaul românesc. Toate aceste filme sunt foarte la obiect și sunt suple, fără grăsime pe ele. Dar au și ceva excesiv de sec, iar asta în două privințe. Cea dintâi privință am încercat fără succes s-o definesc (nereușind decât să bâjbâi după ea) încă de la vremea Hârtiei (altminteri un film foarte important și bun – poate cel mai bun din filmografia lui Muntean). După cum remarcaseră atunci mai mulți critici, Hârtia îi era profund îndatorat filmului din 2005 al lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, în materie de structură (o căutare contra cronometru prin noaptea bucureșteană), de atmosferă (haosul instituțional) și de precizie aplicată descrierii unor caste (medicală, respectiv militară). Dar, dacă Lăzărescu fusese construit (cu contribuția de coscenarist a lui Răzvan Rădulescu) ca o experiență purgatorială atât pentru personaje, cât și pentru spectatori, ca o experiență care creștea și creștea – încă un spital, și încă unul, și încă unul –,  Hârtia va fi albastră era mult mai scurt și mai sec: acumula mai puțin înainte de a se consuma. Aș spune că e o constantă în filmele lui Muntean că, în comparație nu numai cu Moartea domnului Lăzărescu, ci și cu filmele lui Cristian Mungiu, construite tot ca niște experiențe de tip calvar, nu-și testează destul personajele. Sigur, mi se poate contraargumenta că reticența asta de a împinge lucrurile un pic mai departe, și încă un pic, cu riscul umflării lor, face parte din eleganța lui Muntean ca artist; un Mungiu tipic – După dealuri sau Bacalaureat – e mai forțat, mai laborios decât un Muntean tipic, ca Un etaj mai jos. Întregalde emite inițial un vibe venit din direcția unor filme ca Deliverance (al cărui ecou poate fi ghicit în teama mai mult sau mai puțin cabotină a unuia dintre bucureșteni că va fi prins și sodomizat de niște redneckși din județul Alba) sau a horrorurilor cu orășeni aroganți, care nu știu să respecte locurile prin care fac turism și prin urmare sfârșesc mâncați. Dar tot ce se întâmplă este că Ilinca își petrece o parte din noapte singură într-o mașină împotmolită, în timp ce Maria și Dan îl caută pe Kente prin pădure. Dincolo de faptul că pe Ilinca și pe Dan îi lasă nervii, rămâne neclar cât de mare a fost pericolul concret în care s-au aflat. Ambiguitatea asta e cool, e parte din eleganța lui Muntean, dar ea vine cu prețul unei anumite diminuări a dimensiunii de experiență-limită, de încercare grea.  

Dar mai e un aspect. Să luăm Marți, după Crăciun (cel mai mare succes al lui Muntean la critica internațională) – filmul lui despre un bărbat (Mimi Brănescu) care părăsește o femeie (Mirela Oprișor) pentru o altă femeie (Maria Popistașu). Actul bărbatului – săritura din viața lui veche într-o viață nouă – e prezentat de la o distanță riguros menținută, care nu-l delegitimează neapărat, dar cu siguranță îl aplatizează, îl dezumflă de orice potențial romantism, sugerând puternic că viața lui nouă nu va fi altceva decât o variantă a celei vechi. Marți, după Crăciun a fost descris ca o investigație lucidă, dar luciditatea sa poate fi văzută ca o atitudine antiromantică adoptată a priori și menținută într-un mod autocomplezent, care tocmai că – în numele rigorii – refuză investigația, refuză să se lasă testată, să-și pună singură obstacole în cale. Nu că ar fi exclus ca, în viața reală, o grămadă de soți burghezi să sară dintr-o rutină maritală în alta exact cu atitudinea ușor abulică, ușor buimacă a personajului lui Mimi Brănescu. Dar genul ăsta de salt, pentru mulți dintre cei care-l fac, vine cu promisiunea, oricât de iluzorie, de egoistă ș.a.m.d., a unei rupturi regenerante. Un artist mai mare decât Muntean, fie acel artist oricât de sumbru, oricât de pesimist, ar onora și existența acestei componente de regenerare promisă – fie ea și nelivrată. Muntean o aplatizează din oficiu. Luciditatea lui e prea mulțumită de sine, investigațiile lui sunt genul de investigații care nu prea au cum să nu-i confirme poziția de plecare.

Ceea ce ne aduce înapoi la Întregalde și la a sa chestionare – punere sub microscop – a altruismului. Genul ăsta de demers, în care se ia o valoare morală abstractă – altruismul în general – și apoi se construiește o situație care s-o problematizeze, e mereu pândit de pericolul de a rămâne excesiv de abstract. Pe la începutul lui Întregalde, două personaje (dintre care unul e jucat chiar de Muntean) au un dialog despre cum e mai rău: să nu-i faci niciodată vreun dar unui oropsit sau să-i dăruiești ceva o singură dată, creându-i astfel așteptări care-l condamnă la o viață de dezamăgire? Veronica Lazăr, alături de care am văzut pentru prima dată Întregalde, e de părere că, pusă la nivelul ăsta de generalitate, problema are ceva sofistic (la urma urmei, depinde de ce cadou îi faci oropsitului: dacă e un computer sau chiar un televizor – ca în Lampa cu căciulă al lui Radu Jude și Florin Lăzărescu –, poate fi o fereastră sau un portal către o altă lume, un prim pas spre o viață mai bună) și că filmul lui Muntean nu-și pierde nici până în final acest iz de seminar la o facultate de filozofie. Sigur, mai multe dintre capodoperele Noului Cinema Românesc – începând cu cea mai mare, Moartea domnului Lăzărescu – au fost construite ca problematizări dramatice ale câte unei valori morale. În Lăzărescu, valoarea era tocmai altruismul – sau, în termenii preferați de Cristi Puiu în interviurile lui de la vremea aceea, „iubirea de aproape”. Numai că, în Lăzărescu, impresia de diversitate umană, de complexitate a lumii, era foarte mare și îneca orice iz de schemă, de exercițiu abstract. Nu toate filmele care au urmat au repetat această performanță. Nici Întregalde n-o repetă, deși măiestria lui Muntean e mare – măiestria cu care-l folosește pe Luca Sabin ca pe un fel de efect special, umorul incomod al unor situații ca aceea în care, confundând mașina bucureștenilor cu o căruță, recalcitrantul bătrân începe să strige la un Alex Bogdan exasperat: „Mână, mă, trăncălăule!” E posibil, de asemenea, ca schimbările prin care a trecut lumea de la începuturile Noului Cinema Românesc (adică de la începuturile mileniului) încoace să confere momentan un aer ușor irelevant exercițiilor abstracte de tip hai-să-deconstruim-resorturile-altruismului. Ușor irelevant sau poate desuet – un exercițiu ținând de o epocă în care, închipuindu-ne că istoria se terminase, ne permiteam luxul unor experimente menite să izoleze, în condiții ca de laborator, „esența” unei chemări sau nevoi precum altruismul, și eram convinși că astfel de experimente sunt o formă de mare curaj intelectual. E posibil ca epoca aceea să revină, dar pentru multă lume anii care au trecut au făcut foarte clar faptul că, dacă e să mai trăim pe această planetă, cam depindem unii de alții. Constatare pe lângă care frisonul decorticării „altruismului” într-o eprubetă pare ușor passé. Prezint aceste speculații nu ca pe niște reproșuri aduse filmului – admir felul în care e ținut în mână și admir cinemaul lui Muntean în general –, ci încercând să-mi explic de ce, în pofida inteligenței sale absolut frapante și în pofida portofoliului lui Muntean (două participări anterioare la Cannes în secțiunea „Un certain regard”), Întregalde n-a fost selectat anul acesta decât în secțiunea „Quinzaine des réalisateurs” (pe unde trecuseră și Cristian Mungiu și Corneliu Porumboiu, dar ca debutanți, nu ca veterani), unde n-a înregistrat un foarte mare impact.   

Și totuși nu pot să închei pe nota asta. Nu mă lasă filmul însuși – mici momente din el, care mă urmăresc. De pildă, localnicul rom comparat de „middle-clași” cu Tarzan (admirabilul Toma Cuzin, care, oricât s-ar strădui, nu se poate insera în lumea aceea rurală ardelenească; autenticitatea lui Luca Sabin scoate în evidență artificialitatea compoziției lui actoricești pe bază de accent și hirsutism) aruncă neglijent două vorbe despre Kente – cum că ar fi un „sugar de pulă” care bântuie din când în când un gater dezafectat în căutarea unuia dintre bărbații care se învârtiseră cândva pe acolo. Nimic din ce se întâmplă ulterior nu vine să confirme (nici să infirme) cuvintele rostite de Cuzin, dar, cu combinația lor indefinibilă de dispreț cu altceva – cu un fel de toleranță aspră pentru homosexualitate ca realitate, ca fact of life –, ele deschid o perspectivă provocatoare nu doar asupra sexualității bătrânului, ci și asupra acelei lumi, care, ni se sugerează astfel, s-ar putea să aibă propria ei complexitate, deși distanța dintre ea și „noi” – „middle-clașii” cărora li se adresează filmul – rămâne una de netrecut. (Nici noi nu vom vedea vreodată lumea aceea decât prin geamurile unor mașini de teren.) Există ceva inefabil-inadecvat în gravitatea cu care Maria, împărtășind cu Dan această bârfă despre Kente, o traduce într-un limbaj mai corect politic, folosind cuvântul „gay” în legătură cu Kente: prin ea vorbește ideologia liberală, în timp ce prin căruțașul rom pare să vorbească o mult mai veche experiență de viață, amestec de dispreț și acceptare a lumescului. 

Întregalde e un film îndeajuns de bun încât să merite discutat în contradictoriu.