Un text de Alex. Leo Șerban

Astăzi se împlinesc 10 ani de la moartea lui Alex. Leo Șerban. Îl comemorez postând aici un vechi text de-al lui – o recenzie din 2002 la cartea Elenei Dulgheru Tarkovski. Filmul ca rugăciune, apărută în același an. Publicată sub titlul „Un artist sovietic”, această recenzie n-a fost antologată de Leo în vreuna din cărțile lui și nici pe internet nu e ușor de găsit, dar mie mi-a rămas în cap de când am citit-o pentru prima dată în Dilema (în numărul 476 din 26 aprilie 2002). La vremea aceea a stârnit reacții puternice – acuzații de rea-voință anticreștină, postmodern-nihilistă etc. Recitind-o după aproape 20 de ani, mă frapează la ea curtoazia, tactul și asumpția că între reprezentanții unor triburi diferite poate totuși să existe dialog. Iat-o:

Apărută la începutul anului la Editura Arca Învierii şi salutată ca unul din cele mai eclatante debuturi în literatura de specialitate, cartea Elenei Dulgheru Tarkovski. Filmul ca rugăciune (O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski) impune în primul rînd prin seriozitate: este nu doar cea mai consistentă contribuţie românească la exegeza tarkovskiană (266 pag.), dar şi o pasionată pledoarie pentru a vedea, în miezul acestei opere, acel sîmbure de religiozitate (ortodoxă) care ar defini, consideră Dulgheru, creaţia marelui artist. Rîvna autoarei nu cunoaşte odihnă, şi ei îi datorăm un foarte informat capitol introductiv (intitulat, cu modestie, „Schiţă a unei biografii artistice”) care povesteşte faptele cele mai semnificative ale vieţii şi carierei lui A.T., un capitol-anexă cuprinzînd scrisoarea adresată preşedintelui Goskino (extrem de util pentru a înţelege decizia lui A.T., din 1984, de a se exila), „Cuvîntul despre Apocalipsă” rostit de cineast în biserica Saint-James din Londra, în acelaşi an (care-l situează limpede pe Tarkovski în context creştin) şi cele 6 poeme ale tatălui, Arseni T., „rostite în filmele fiului” (Oglinda, Călăuza şi Nostalghia) şi publicate bilingv, cu versiunea românească asigurată de autoare; acest lung epilog este completat de „Opinii ale spectatorilor”, filmografie şi o listă a premiilor… Aşadar, pe lîngă analiza propriu-zisă a filmelor – structurată în trei grupaje principale: „Spaţiul sacrului”, „Motivul Timpului” şi „Motivul christic”, cuprinzînd şi o riguroasă selecţie iconografică -, există în Filmul ca rugăciune această parte solidă de document, care reuneşte lucrurile cele mai bune din carte: orice încercare monografică viitoare trebuie să treacă prin informaţiile puse la dispoziţie, cu generozitate, de Dulgheru.

În prefaţa volumului, prof. univ. dr. Manuela Cernat – căreia Elena Dulgheru i-a fost studentă (ca şi mie, de altfel) – salută „anvergura europeană” a cărţii (la origine, o teză de licenţă), descriind-o drept „cea mai adecvată, mai profundă şi mai pertinentă” interpretare a operei lui A.T. Recenziile apărute sînt cam în acelaşi ton, trecînd sub tăcere cîteva carenţe ale cărţii – căci ele există; mă văd silit, aşadar, să le amintesc, fără a mai analiza – din motive de spaţiu – calităţile ei (amplu comentate în tot ce s-a scris pînă acum).

O primă obiecţie (nu cea mai importantă!) se leagă de parti-pris-ul declarat al lui Dulgheru – de a pune între paranteze influenţele cinematografice ale cinematografului tarkovskian. Ca să dau doar două exemple: nu cred că un film ca Oglinda – în mod cert, cel mai intim film al lui A.T. – ar fi străin de influenţa lui Bergman; Călăuza – în care mulţi se încăpăţînează (Dulgheru inclusiv) să vadă un fel de apoteoză a creaţiei lui Tarkovski – este mult mai puţin „personal” decît pare, aglutinînd „împrumuturi” (cinefile şi literare) variate, de la Orfeu al lui Cocteau („Zona” apare şi acolo!) la Călătoria în Orient al lui Hesse… A impune imaginea unui Tarkovski „rupt” de orice rădăcini cinematografice riscă să-l transforme într-un soi de cineast „recent”! Dulgheru pune o surdină polemică pe această evidenţă (care ţine de istoria filmului), interesul său – repetat – fiind acela de a-l recupera, religios, pe A.T. Este o tactică-bumerang: pe de o parte, ea îi permite autoarei să avanseze – speculativ, şi cu o bună cunoaştere a domeniului – într-o zonă neexplorată pînă acum, cu toate avantajele pionieratului care decurg din asta; pe de altă parte, acest demers strict circumscris problematicii sacrului riscă să-l „închidă” pe cineast într-un spaţiu de reflecţie căruia îi poate fi asimilat (cartea o dovedeşte, iar mărturisirile lui A.T. o îndreptăţesc), dar care nu mai comunică – decît adiacent – cu practica şi teoria cinematografică… (Vezi, în acest sens, şi opinia unui spectator, citată de E.D.: „Filmele sale ne trimit mai degrabă la biserică decît la cinema”; eu văd în asta un eşec al cinematografului, nicidecum un cîştig.) „Adecvarea” de care vorbeşte M. Cernat e o capcană (o formă de redundanţă: dublare a intenţiilor artistului cu „extensiile” analistei…), cum nici ideea de interpretare „pertinentă” nu mi se pare fertilă: în materie de hermeneutică, abordările „impertinente” sînt, îndeobşte, cele care rămîn.

Carenţa majoră a cărţii este ceea ce aş numi „dublarea ţintei”. Pînă la un punct, ea se vrea – şi este, ţinînd cont de calităţile incontestabile de hermeneut al vizualului dovedite de Dulgheru – o introducere simpatetică în opera lui Tarkovski, revelînd relaţia dintre „rimele interioare” şi „planul de ansamblu”; de la un punct încolo însă, ea se vrea – şi este – altceva: un manifest patetic, adesea stîngaci, în favoarea unei înglobări a Artei în Sacru (şi invers)… Capitolul explicit în acest sens este „De la arta icoanei la un cinematograf creştin”, în care autoarea pledează pentru „misiunea apostolică a artei în lumea de azi”, dar frînturi ale acestei idei străbat întreaga carte – de la vocabularul utilizat („pogorămîntul jertfelnic” etc.) la „stop-cadre” intempestive („Toţi eroii tarkovskieni au umerii grei de povara istoriei şi de păcatele lumii”, „Nu este timp de şedere în slavă în acest veac, cînd tot sufletul sîngeră” ş.a.m.d.). Asemenea „aparteuri” inabile (nu doar stilistic) grevează asupra demonstraţiei. Mai mult, atunci cînd scrii (Dulgheru are curajul, sau poate naivitatea, s-o facă): „Numai prin Biserică şi Hristos ne cîştigăm mîntuirea; dar, dacă există oameni pentru care ritul a devenit de neînţeles, oare găsirea unui limbaj mai direct, care să vorbească despre Frumos, Bine şi Adevăr – nu stă tocmai în sarcina artistului?” (subl.m.), credincioşii ar avea toate temeiurile să considere afirmaţia o erezie, iar ceilalţi (agnostici, ca mine) să se îndoiască de „pragmatismul” unei astfel de soluţii-ersatz…

O ultimă rezervă, în fine, se leagă de chestiuni de „detaliu”. Dulgheru – în largul ei cînd vine vorba de nume ca Berdiaev, Florenski, Uspensky etc. – gafează comic atunci cînd, în sprijinul analizelor sale, citează, pêle-mêle, autori precum Antoine de Baeque, Blaga sau… „psihologul Alexandru Horia”! Ideea istoricului francez (de B. e la origine istoric, şi-abia apoi critic de film), potrivit căreia „copiii tarkovskieni sînt oribili pentru că sînt frumoşi”, trebuie pusă în legătură cu poetica baudelaireiană şi cu versul lui Rilke: „Orişice înger este înspăimîntător” (în fond, angelismul – sau sfinţenia – sînt „aberaţii” în ordinea umană, constituind excepţia exemplarităţii!); a o taxa drept necanonică, ba chiar „cutremurătoare”, e o ingenuitate… Cît despre părerea autoarei că „Nostalghia este filmul… cel mai nostalgic” al lui Tarkovski, sau că Oul de şarpe ar figura printre „cele mai reuşite” filme ale lui Bergman – aici putem avea, desigur, opinii diferite; în ce mă priveşte, consider Oglinda „cel mai nostalgic” film tarkovskian (Nostalghia e cel mai disperat…), iar Oul de şarpe, un eşec al lui Bergman (care e suficient de lucid s-o recunoască singur!).

Încă o remarcă – legată de A.T., de astă dată. Mă tem că impresia pe care o lasă scrisoarea adresată preşedintelui Goskino este alta decît cea dorită de autoare; departe de imaginea autorului detaşat şi „christic”, Tarkovski se dezvăluie ca un contabil tenace al propriilor merite şi al ingratitudinii celorlalţi – un om amar şi obosit, dar care nu încetează, nici în ceasul al doisprezecelea, să invoce ataşamentul faţă de un cinema sovietic (vezi şi citatul din titlu) care nu l-a preţuit cum se cuvenea… „De ce să nu asociem o eventuală victorie la Cannes cu o victorie a cinematografiei sovietice, în general? (…) Aceasta mi se părea logic şi legitim. (…) Întrebare: de ce trebuia trimis la Cannes B. (Bondarciuk, n.m.), a cărui «dragoste» pentru Tarkovski o cunoaştem, şi nu altcineva? (…) În douăzeci de ani de carieră în ţara mea, nu am primit nici o recompensă, nici un premiu, nu am participat la nici un festival sovietic! (…) Cînd am fost spitalizat în urma unui infarct, nimeni nu m-a vizitat. (…) Actualmente, aici, la Roma, primesc numeroase propuneri profesionale (…) Mi-ar face plăcere să lucrez aici, alegînd, bineînţeles, dintre propunerile acceptabile din punct de vedere al conţinutului de idei. (subl.m.) Rămîn fidel patriei mele, atît ca om, cît şi ca artist sovietic, care nu numai că nu are intenţia să o prejudicieze, ci, dimpotrivă, să «ridice cît mai sus importanţa cinematografului sovietic pe scena internaţională».”

P.S. La pag. 258, autoarea îmi mulţumeşte „pentru material video”; din cîte ţin minte, a fost vorba mai curînd de o listă bibliografică (monografia lui de Baeque, cartea lui Schrader despre Ozu, Dreyer, Bresson etc.)… Îi apreciez onestitatea intelectuală de a nu menţiona decît cărţile pe care le-a citit.

O părere la “Un text de Alex. Leo Șerban

  1. Pingback: Un text de Alex Leo Șerban (Șerban, 2002; Gorzo, 2021)

Comentariile nu sunt permise.