Aseară când am văzut pe net vestea despre moartea lui John le Carré (care în octombrie împlinise 89 de ani), tocmai închisesem o carte de el: Spionul care a ieșit din joc (The Spy Who Came In from the Cold) – romanul care l-a consacrat în 1963 -, din care recitisem primele 50 de pagini. De câteva săptămâni citeam din când în când și dintr-o biografie de-a lui (de Adam Sisman), apărută în 2015. Nu eram chiar un mare fan le Carré (cum e Radu Cosașu), dar eram un fan. Înainte de 1989, le Carré a scris un număr de romane de spionaj – în primul rând The Spy Who Came In from the Cold, dar și așa-numita trilogie „Smiley versus Karla” – care, în aplecarea lor spre paradoxuri, dileme și echivalențe morale, erau oarecum nonconformiste în raport cu propaganda taberei capitaliste din Războiul Rece. În privința asta (ca și în altele), era un emul al lui Graham Greene; sursele pentru o bună parte din tot ce e mai bun în le Carré se găsesc în două romane de Greene – Americanul liniștit (1955) și Omul nostru din Havana (1958).
În chestiunea Războiului Rece, Greene era mult mai nonconformist politic decât compatriotul său. A nu fi loial propriului trib, propriei țări, blocului politico-militar care pretinde că-ți apără interesele, era pentru Greene o virtute. Până la sfârșitul vieții l-a apărat pe Kim Philby, agentul care fusese infiltrat de sovietici chiar la vârful serviciului secret britanic, iar în romanul Factorul uman (1978) a făcut o figură luminoasă dintr-un personaj care, la fel ca Philby, lucrează pe ascuns pentru inamicii țării sale.
În timp ce Greene nu și-a abandonat nici în anii ’80 o anumită simpatie fată de aspirația spre comunism, le Carré-ul perioadei respective, cu toate înclinațiile lui spre dubiu și spre relativism, este, în ultimă instanță, un patriot britanic pentru care activitatea serviciilor secrete ale țării sale reprezintă o necesitate tragică. Clișeul despre el este că, în opoziție cu mistica de tip James Bond, a deglamorizat spionajul: lumea lui e o lume de bărbați între două vârste, în costume gri, care la începutul zilei înfruntă vremea urâtă ca să meargă la birou, iar la sfârșitul ei se regăsesc singuri acasă, mâncând conserve direct din cutie. Dar, tinzând să trateze spionajul ca pe un rău necesar, tinzând să facă un fel de teodicee sumbră, în care interesul de stat joacă rolul lui Dumnezeu, care adesea dictează ca cei buni să fie distruși, iar cei răi să prospere, le Carré sfârșește și el prin a romantiza serviciile secrete, doar că altfel decât în Bond. În tinerețe, viitorul romancier lucrase ca informator, infiltrându-se în cercuri intelectuale de stânga din Marea Britanie. Pentru asta trebuie să se fi simțit vinovat, poate chiar scindat – asemenea stări îi inspiră cărțile -, dar a continuat toată viața să susțină că ceea ce făcuse avea o anumită necesitate în anii ’50. Pentru o demolare adevărată, totală, a serviciilor secrete, a rațiunii lor de a exista etc., nu trebuie mers la el; trebuie revenit la Omul nostru din Havana al lui Greene.
După terminarea Războiului Rece (descris de un personaj din Tainicul pelerin al lui le Carré ca un război pierdut de cine merita să-l piardă și câștigat de cine nu merita să-l câștige), le Carré a devenit tot mai anticapitalist. A scris romane care denunțau Big Pharma, războiul din Irak etc., ceea ce din punctul meu de vedere îi face cinste. Însă, tot din punctul meu de vedere, proza lui nu devine mai bună după ’89; din contră, devine logoreică și bombastică – în contrast cu proza din Spionul care a ieșit din joc, o carte scurtă în care (după cum am redescoperit chiar aseară) fiecare cuvânt pare să aibă greutate.
Mi se pare că marile lui romane de Război Rece vor continua să strălucească. Ce-au adus ele nou – și e în continuare fascinant, dincolo de oglindirile dintre metodele murdare ale celor două tabere – e o viziune asupra spionajului ca muncă de birou, cu tot ce înseamnă asta: rutină gri, bârfe, carierisme, șușoteli printre dosare pe tema a cum să-l debarci pe șef, recognoscibila meschinărie de toate zilele. Și mai are acea cărămidă de roman din 1986, Un spion desăvârșit (A Perfect Spy), în care le Carré uită, pentru zeci și chiar sute de pagini, de serviciile secrete și de calabalâcul aferent, pentru a-și povesti cu vervă luminoasă, dickensiană, copilăria și adolescența marcate de un tată escroc. Lăsând deoparte capodopera din 1963, acolo se găsesc cele mai bune pagini pe care le-a scris.
Cărțile lui au inspirat și câteva filme bune, printre care adaptarea din 2011 a lui Tomas Alfredson la Tinker Tailor Soldier Spy. Iată o secvență. La secunda 40 poate fi văzut le Carré însuși.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 