Ce mai înseamnă atunci când spunem că un film e „de anul ăsta”? Acum 10 ani era destul de clar: un film „de anul ăsta” era un film difuzat (cinematografic) în timpul anului. Acum nu mai e clar. În documentarul lor, Ieșirea trenurilor din gară, istoricul Adrian Cioflâncă și regizorul Radu Jude construiesc pe durata a trei ore un memorial fotografic pentru victimele pogromului de la Iași. Proiectat pentru prima dată la Berlinală, la începutul lui 2020, Ieșirea n-a avut parte de-atunci în România decât de o proiecție (în cadrul Festivalului One World). Cu siguranță vor mai fi și altele la anul, dar de cine știe ce difuzare pe canale comerciale nu va avea parte. Cu sau fără difuzare va fi datat 2020. Tot așa, Malmkrog al lui Cristi Puiu n-a fost încă exploatat nici în rețeaua cinematografică, nici pe alte canale comerciale din România, dar, după premiera internațională de la Berlinală și după câteva proiecții românești în avanpremieră (în urma cărora a fost comentat destul de abundent), va rămâne ca un film din 2020. E drept că și acum 10 ani întâlneam aceeași situație la un film de Cristi Puiu: Aurora e cel mai adesea datat 2010, după premiera internațională de la Cannes, și nu 2011, după distribuirea în rețeaua cinematografică a țării producătoare. Diferența e că, în 2010, data distribuirii în rețeaua cinematografică a țării producătoare încă mai constituia criteriul obișnuit de datare a unui film. Acum nu-l mai constituie neapărat. Asta era tendința încă de dinainte de închiderea cinematografelor pe motiv de pandemie; și în niciun caz n-o să se domolească după redeschiderea lor. Fiind, așadar, mai neclar ca niciodată care sunt filmele românești „de anul ăsta”, voi aplica un criteriu ultrasubiectiv și voi trece în revistă noutățile cinematografice românești despre care am scris în 2020.
Chiar pe 1 ianuarie 2020 am postat aici despre patru filme care circulaseră în cinematografe în ultimele luni din 2019: Timebox, Heidi, Cărturan și Cardinalul. Dintre cele patru, singurul OK e Timebox – un portret de artist excentric (fotograful și operatorul Ioan-Matei Agapi), realizat de fiica acestuia (Nora Agapi), și totodată o introducere într-o fabuloasă colecție de materiale filmate, la diverse ocazii publice și private, pe parcursul ultimilor 50 de ani. Policier-ul Heidi nu e bun, deși se vede că e filmul unui om talentat (Cătălin Mitulescu): are ceva atmosferă, deși intriga e condusă și rezolvată dezastruos. Cărturan e un film despre un țăran bolnav de cancer, care încearcă să organizeze o pomană pentru el însuși. Poate că un adevărat artist regional (ca Marian Crișan sau Adrian Sitaru), cineva realmente meticulos în descrierea diferențelor dintre un sat oltenesc și unul ardelenesc, ar fi scos ceva din povestea asta. Regizorul Liviu Săndulescu nu scoate nimic. În fine, Cardinalul e o hagiografie kitsch avându-l ca subiect pe episcopul Iuliu Hossu (și avându-l ca regizor pe Nicolae Mărgineanu). Cu Cărturan premiat la categoria „Cel mai bun scenariu” și Cardinalul nominalizat la „Marele Premiu și Trofeul Uniunii Cineaștilor”, premiile UCIN pe anul 2019 au fost o afacere deosebit de hilară.
Și fiindcă veni vorba, pe baza consultării palmaresurilor UCIN din ultimii cinci ani, nimeni n-ar putea ști că cele mai originale trei filme românești din această perioadă – trei filme care mai de care mai aducătoare de idei noi și fertilizante pentru cinemaul românesc – au fost realizate de Radu Jude: Aferim! (2015 – UCIN a decis atunci că filmul anului fusese București NonStop al lui Dan Chișu), Inimi cicatrizate (2016) și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018 – potrivit palmaresului UCIN, ca de altfel și palmaresului Gopo, filmul anului respectiv ar fi fost mediocrul Moromeții 2). Cel mai nou film al lui Jude, Babardeală cu bucluc sau Porno balamuc, care va putea fi văzut abia anul viitor, e la înălțimea celorlalte trei și va face senzație. În schimb, filmul lui distribuit anul acesta în cinematografe, Tipografic majuscul, nu e la același nivel. Având ca principiu de funcționare juxtapunerea ironică dintre două seturi de documente din perioada ceaușistă târzie, filmul ajunge să facă un du-te vino destul de mecanic între un dosar de urmărire al Securității (prezentat de Jude cu mijloace apăsat-teatrale) și programele difuzate de Televiziunea Română la începutul anilor ’80 (programe din care Jude a făcut o selecție fascinantă). L-am recenzat aici, la un loc cu documentarul Colectiv (al lui Alexander Nanau).
Colectiv, care a plăcut enorm criticii americane, e foarte hollywoodian în spirit: e un film cu indivizi eroici ținând piept sistemului. Prima parte e construită în jurul lui Cătălin Tolontan, prezentat ca o efigie (bogartiană) a conștiinței insomniace a meseriei de jurnalist. A doua parte e construită în jurul lui Vlad Voiculescu, urmărit îndeaproape de camerele de filmare ale lui Nanau în perioada când a fost ministru al Sănătății. Încheind filmul la sfârșitul lui 2016, în momentul în care Voiculescu află că PSD a câștigat alegerile parlamentare, Nanau îl încoronează implicit pe tânărul politician ca lider al unei Românii mai bune, care ar fi putut să fie și n-a fost, pentru că, din motive care pe baza filmului par complet inexplicabile, votanții s-au dovedit nedemni de ea. Așadar, Colectiv e nu doar o consemnare, ci și o expresie a romantismului politic care în același an a făcut posibilă și ascensiunea USR. Ceea ce patru ani mai târziu, când mult din romantismul ăsta s-a dus, îi conferă o anumită valoare de capsulă temporală.
Ivana cea groaznică al Ivanei Mladenović, care a intrat în circulație chiar înainte de prima închidere a cinematografelor, li s-a părut unor colegi proaspăt și îndrăzneț. Mie mi s-a părut o autoficțiune simpatică, dar alintată, de pe urma căreia rămân o serie de notații pitorești despre o lume de graniță româno-sârbă și un portret fundamental generic de tânără artistă ipohondră și zăpăcită, căreia filmul îi ia peste picior absorbirea de sine, dar în același timp i-o și reproduce. De pe urma filmului precedent al Ivanei Mladenović, Soldații (2017), rămânea mai mult.
Narcisismul de trib fiind principiul după care funcționează astăzi multe lucruri, inclusiv receptarea filmelor, ceva ca Malmkrog al lui Cristi Puiu nu putea să nu-și ia un anumit număr de huiduieli și de ovații din oficiu. Lăsând asta la o parte, acest obiect hiperșlefuit și opac – ecranizare a unui text publicat pe la 1900 de filosoful religios rus Vladimir Soloviov – nu e ușor de elucidat. Compus din dialoguri filosofice și nu dramatice, ale căror mize de la vremea lor au devenit greu de accesat fără note de subsol și a căror relevanță contemporană (în care Puiu, potrivit declarațiilor sale, pare să creadă foarte tare) nu se lasă nici ea sesizată prea ușor, acest tur de forță actoricesc e enigmatic într-un mod care mi s-a părut nesatisfăcător. Mi s-a părut că Puiu tinde mai degrabă să se baricadeze în acest text care-l obsedează, decât să împărtășească și cu alții semnificația pe care o are pentru el. Nu-l pune în scenă ca pe o relicvă, dar nici nu pune în lumină eventuala relevanță contemporană pe care o vede în el, astfel încât s-o poată vedea și alții. În fine, am scris pe larg aici. Alții au fost fascinați de Malmkrog – Cahiers du cinéma tocmai a publicat un clasament al filmelor anului, unde filmul lui Puiu figurează pe locul 4 (pe locul 1 e documentarul City Hall al lui Frederick Wiseman – unul dintre idolii în viață ai lui Puiu).
Dintre filmele românești distribuite în cinematografe pe parcursul anului, am mai apucat să văd și să admir, chiar înaintea celei de-a doua închideri, documentarul Acasă al lui Radu Ciorniciuc. Din păcate n-am apucat însă să și scriu despre el.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 