O notă la moartea lui Sean Connery

Tocmai a murit Sean Connery, la 90 de ani.

 

Nu mai apăruse într-un film din 2003. În ultimii ani s-a făcut destul de mult mișto de accentul lui scoțian foarte individualizat, pe care, indiferent ce juca – și a jucat inclusiv șeici berberi, diplomați arabi, irlandezi din Chicago și comandanți de submarine sovietice -, refuza să și-l deghizeze. Star de modă veche, prea „dintr-o bucată” ca să dispară în vreun rol, prefera să tragă spre sine personajele pe care le juca decât să plece în căutarea lor.

 

Astea fiind zise, dacă Sean Connery sună mereu la fel, de arătat rareori arată la fel în două filme diferite. Dintre cele două imagini de mai jos, una e de la apogeul perioadei sale James Bond (deși nu e dintr-un Bond, ci din Marnie al lui Hitchcock, 1964), iar cealaltă e din Robin și Marian al lui Richard Lester (1976).   

Sunt doar 12 ani între ele, dar par să fie mai mulți. Pe Connery – superstarul care a reabilitat chelia ca sursă de sex-appeal – nu l-a deranjat niciodată să arate pe ecran mai bătrân decât era. Înainte de orice altceva a fost un bărbat frumos, iar pentru mine nu e nicăieri mai frumos decât în rolul acestui Robin Hood cărnos și totodată ciolănos, cu barba lui sură și rămășițele de păr sculate în cap și sugestia de apetituri sănătoase din surâs. Întrebat cândva, cred că prin anii ’60, cum și-ar dori să fie la bătrânețe, răspunsese că la bătrânețe și-ar dori să aibă „a good face” – ca a lui Picasso sau a lui Hemingway, adăugase el, fețe pe care se citește apetitul pentru viață. A avut-o.

Anii lui de vârf ca James Bond sunt ’63-’65, după care începe să se vadă că s-a plictisit de rol (nu mai e nici atât de agil ca în primele). Mi-e greu să mai văd filmele alea de la cap la coadă (cu excepția lui Goldfinger), dar nu mă voi sătura niciodată să mă uit la el cum intră într-o încăpere și o scanează, cum evaluează în tăcere o situație, cum cântărește din ochi un interlocutor, supervigilent și totodată perfect relaxat. Asta e combinația unică a James Bond-ului său (niciunul dintre ceilalți n-o mai nimerește), la care se mai adaugă câteva ingrediente: inteligență sardonică, o sugestie de sadism sexual (pe care, desigur, Bond-urile n-o investighează, deși Hitchcock o face măcar parțial în acel Marnie neîmplinit, dar foarte interesant) și – poate cel mai important – sugestia că, în pofida bunelor lui maniere, nu provine din clasele superioare ale societății britanice.

Connery e unul dintre actorii aceia britanici care devin vedete în anii ’60 și care la export pot să treacă drept „aristocratici” (mai ales priviți din țări ca România, unde anglofilia tinde să fie de un snobism foarte rudimentar), deși ei se consideră proletari până în măduva oaselor, sunt foarte mândri de originile lor și foarte conștienți de faptul că, până în anii ’60, n-ar fi fost lăsați să urce prea sus într-o societate precum cea britanică. Era încă în perioada James Bond când a regizat un documentar, The Bowler and the Bunnet (1967), despre relațiile de muncă de pe un șantier naval din Glasgow. Și tot la sfârșitul anilor ’60 a jucat într-un film, The Molly Maguires (în regia lui Martin Ritt), despre o organizație de mineri din Pennsylvania secolului al XIX-lea, care practică terorismul politic. (Connery e liderul lor.)

Aceea e perioada lui cea mai aventuroasă artistic, când, ca să scape de Bond, merge în URSS, unde filmează cu Mihail Kalatozov (și îi inspiră lui Vîsoțki un cântec, „Sean Connery la Moscova”). Încercând să-i transmită lui Ingmar Bergman că e disponibil pentru o colaborare (după ce făcuse greșeala de a refuza propunerea lui Antonioni de a juca rolul principal din Blow-Up), joacă în The Offence (1972), o dramă extrem de sumbră (în regia lui Sidney Lumet) în care el e un polițist care omoară în bătaie un suspect de pedofilie, pentru că-și recunoaște în acesta propriile impulsuri și tentații. Și, desigur, joacă în Zardoz (1973), ambițiosul SF al lui John Boorman, unde de la un capăt la altul poartă chiloți roșii, coadă de cal, cizme lungi până mai sus de genunchi și cartușiere încrucișate pe torsul păros. (De fapt, există și o secvență în care renunță la ținuta asta, în favoarea unei rochii de mireasă.)

Sean Connery a fost actorul care acum aproape 30 de ani m-a introdus în cinemaul de autor. Ca să-l văd pe el am început să mă uit la filme de Hitchcock și de John Huston și de Boorman și de Richard Lester și de Lumet și de Brian De Palma și de Kalatozov și de Terry Gilliam. A fost foarte-foarte important pentru mine.