O notă despre cinema ca „pulbere de gesturi”

La rubrica de film din Dilema veche (pe vremuri rubrica mea!), Victor Morozov scrie săptămâna asta despre un clasic sovietic din anii ’30 – „Pe malul mării albastre” al lui Boris Barnet.

Morozov, care întotdeauna formulează minunat, descrie filmul ca „o colecție prețioasă de gesturi pe care cinema-ul, luat pe nepregătite, încă nu știa cum să le găzduiască în fibra sa”, și mai scrie că Barnet avea „o înțelegere complexă a cinemaului ca mediu potrivit pentru înscrierea gesturilor umane în toată diversitatea lor nescenarizabilă”. Și nu doar nescenarizabilă, ci și nerezumabilă, neparafrazabilă – sau greu parafrazabilă – verbal de către spectator sau comentator. Acea „pulbere de gesturi” – cum îi spune undeva și André Bazin – care-ți scapă printre degete, astfel încât ești redus la a-i face filmului un rezumat narativ sau unul tematic, căci cinemaul însuși nu-l poți rezuma.

Există un momențel în Moartea domnului Lăzărescu care mă face să râd și în același timp mă topește de fiecare dată când revăd filmul: câteva secunde în care cuplul de vecini (Dana Dogaru și Doru Ana) se chinuie să-i tragă pensionarului (Ioan Fiscuteanu) un pulover pe brațe și o căciuliță pe cap în timp ce el vorbește la telefon. În acele câteva secunde de comedie a vulnerabilității, a eforturilor stângace de a ajuta, mă lovesc niște lucruri – calitatea observației pe care se bazează momentul, calitatea reconstituirii ei sub formă de coregrafie – care pentru mine țin în mod esențial de excelența artei regizorale din acel film. Și totuși, atunci când se vorbește despre Lăzărescu, nu se vorbește aproape niciodată despre asemenea momente (de care filmul e plin). Grosul discuției se poartă întotdeauna la alte niveluri de generalitate: condiția sistemului sanitar; singurătatea muribundului în interiorul experienței sale; lupta dintre imperativul iubirii de aproape și egoismul lui „viii-cu-viii”. Grile de interpretare foarte pertinente, nu-i vorbă, dar care, lăsate să opereze doar ele singure și mai ales lăsate să opereze ca niște ready-made-uri sau ca niște prejudecăți, pot uneori să abstractizeze experiența sensibilă a filmului, să escamoteze tot ce nu e lesne reductibil la ele, până într-un punct în care orice experiență, orice întâlnire, e din start ratată.