Vineri, pe 7 august, a fost proiectat pentru prima dată în România filmul Malmkrog: o proiecție în aer liber, în cadrul TIFF. (Am scris despre film aici.) Invitat să se adreseze publicului înainte de vizionare, regizorul Cristi Puiu s-a lansat într-o diatribă împotriva obligației de a purta mască în aer liber. (Printre altele, a spus că „este inuman” ca spectatorilor să li se ceară să stea cu masca pe față la un film de 200 de minute.) Comportamentul lui Puiu i-a adus multe critici pe parcursul zilei următoare. La un moment dat a început să fie rostogolită pe Facebook (de unii în glumă, de mulți alții în serios) afirmația că a face filme lungi de 200 de minute este adevărata inumanitate. În contextul ăsta am postat pe Facebook prima dintre cele două note pe care le reproduc mai jos. A doua notă, postată după încă o zi (pe 9 august), mi-a fost inspirată de impresia că o bună parte din cultura cinefilă și critică locală este tot mai sătulă de Cristi Puiu.
1.
Văd multă lume supărată că există filme lungi de trei-patru ore. Supărarea, desigur, nu pare să se aplice consumului de seriale comerciale în reprize de câte un sezon odată. Ea vizează cinemaul de autor.
E de înțeles. E un cinema care are aroganța de a încerca să ne impună o altă relație cu timpul decât cea cu care ne-a obișnuit cinemaul de consum (cu tot cu zona lui de seriale quality). Mai exact, relația cu care suntem obișnuiți este una în care noi dăm timp, iar filmul ni-l omoară; cu alte cuvinte, îl umple cu suficiente atracții, diversiuni și senzații încât să uităm de el – să pierdem noțiunea timpului. Există însă și un cinema care tratează timpul altfel, și anume ca pe un material de construcție căruia se cuvine ca spectatorul să-i simtă consistența și greutatea. Un film e construit din cadre și orice cadru filmat este o unitate de timp conservat – timpul care s-a scurs între momentul când s-a dat comanda „Motor!” și momentul când s-a dat comanda „Stop!”. Și tot așa cum există un cinema (cinemaul dominant) care încearcă să-ți ascundă scurgerea timpului prin cadrele sale (canalizând-o în acțiune și în eveniment), există și un cinema care ți-o scoate în față, care te confruntă cu ea, care te repune în contact cu un timp care este și al tău. Ceea ce, da, fără antrenament poate fi cel puțin supărător. Iar în actuala ordine mondială a audiovizualului, acel tip de cinema care ar putea să te antreneze este tot mai ghetoizat, mai marginalizat, mai stigmatizat pe zi ce trece.
E cu atât mai supărător cu cât acest cinema care cultivă durata este adesea și un cinema care cultivă obscuritatea narativă. E un cinema care vrea să te facă să te concentrezi, să muncești, ca să accesezi informații de bază despre personaje, despre locul unde se petrece acțiunea etc., genul de informații pe care cinemaul tradițional obișnuiește să ți le ofere pe tavă, încă din primele minute. E un cinema care pretinde de la tine să nu te lași distras pe durata vizionării, să n-o întrerupi, să nu fii inactiv – și alte aroganțe.
Ei bine, aș zice că, în principiu, e vorba de niște pretenții absolut elementare pe care le pot avea niște artiști de la publicul lor. Aș zice că legitimitatea lor – de pildă, dreptul la existență al unui film lung de trei ore și jumătate – n-ar trebui să aibă nevoie de apărare. Dar iată că are. Nu zic că orice film de felul acesta are suficient de oferit cât să-și justifice pretențiile. Filmele de felul ăsta pot fi umflate, megalomane ș.a.m.d. (cum sunt și multe filme sau seriale „populare”). Trebuie distins de la caz la caz. Dar a fi ostil din principiu filmelor de artă lungi de trei ore și jumătate, a te simți ofensat de existența unor asemenea filme, de solicitările adresate de acestea spectatorilor interesați de ele – solicitarea de a fi activi, solicitarea de a percepe durata, solicitarea de a nu mai ține cont de ceea ce înseamnă „alocare eficientă a timpului” în mizerabila noastră lume -, a le purta pică din principiu pentru asemenea „aroganțe” e un semn foarte-foarte prost.
2
Simt în jurul meu, printre cinefili și critici de film cu care consider că vorbesc aceeași limbă, o anumită indisponibilitate de a face mai mult de un pas sau doi pe terenul pe care Cristi Puiu și-a plasat propunerea artistică din Malmkrog. Pentru început, mi se pare că detectez o anumită indisponibilitate de a citi acel text de Soloviov pe care Puiu și-a dorit atâta să-l ecranizeze, care pare să însemne atât de mult pentru el, să-i vorbească atât de puternic. Sau, dacă nu chiar o indisponibilitate de a-l citi, atunci o indisponibilitate de a da un pic mai mult cu nasul prin luptele care se dau acolo și de a fi un pic curios cu privire la cultura în cadrul căreia asemenea lupte pot avea mize mari. Înțeleg foarte bine cât de străină poate să ți se pară această cultură în raport cu a ta. Înțeleg motivele pentru care însuși interesul lui Puiu pentru ea ți se poate părea suspect, mai ales coroborat cu alte lucruri pe care le știi sau le bănuiești despre el – că a votat DA la referendumul inițiat de Coaliția pentru Familie, că ar fi conectat la o lume de conspiraționiști care o țin cu oculta-n sus și oculta-n jos etc. Înțeleg de ce-ai considera că nu merită să te interesezi prea tare de arta unui reacționar, de ce-ai prefera să-i dai cancel.
Numai că arta unui reacționar poate fi interesantă, pentru că ea poate fi racordată la feluri de a gândi și de a simți care nu sunt ale tale și ale tribului tău, dar sunt ale altor comunități, cu care tribul tău trebuie deocamdată să împartă această societate și la care poți să nu ai niciun alt acces. Tentația de a-i refuza acestei arte curiozitatea ta, de a o expedia fără să te întrebi serios de unde vine și ce anume spune (căci, nu-i așa?, nu poate să spună decât chestii toxice și retrograde, detaliile nu contează), poate fi periculoasă. Ea poate duce la un narcisism tribal care fie nu mai vede, fie nu mai poate suporta niciun obiect sau discurs în care nu-și recunoaște direct valorile sau limbajul. Ceea ce mi se pare o soartă dezastruoasă pentru critica produselor artistice.
Unul dintre rosturile criticului, după părerea mea, este să traducă o cultură în limba altei culturi. Nu spun că menirea sa este să le împace. Nici pomeneală. Cred că războaiele culturale există pentru că există – chiar există – conflicte ireconciliabile. Și mai cred că mai devreme sau mai târziu trebuie să-ți alegi tabăra – sau te va alege ea pe tine. Cred, desigur, că trebuie să taxezi declarațiile pe care le face Puiu sau altcineva, ca persoană publică, dacă ele ți se par dăunătoare. (De pildă, un act de hate speech e un act de hate speech.) Dar mai cred și că un film ca Malmkrog – o propunere artistică ambițioasă, deci complet altceva decât un angajament de susținere a Coaliției pentru Familie sau decât o declarație retrogradă despre femeile cu cariere – cere o confruntare critică serioasă. Și nu văd cum o poți face fără să vorbești niciun alt dialect decât al propriului trib. Nu văd cum o poți face fără o anumită curiozitate, fără o anumită bună credință, fără o anumită aspirație de a contribui dezinteresat la cunoașterea acelui obiect, a încărcăturii lui culturale, a rezonanțelor pe care le poate avea pentru unii sau alții. Pentru că, dacă unii nici nu vor dori să se apropie de el, pe motiv că duhnește a reacționarism, iar Puiu ar merita să fie cancelled, alții – sigur, puțini, dar poate mai mulți decât ne imaginăm – vor fi fascinați, iar câțiva chiar și-l vor face talisman. S-ar putea ca taberele astea să sfârșească prin a-și da cu bâtele în cap. Criticii de film pot încerca să grăbească acest deznodământ, contribuind la urările de „muie” lansate peste gard. Sau, asumându-și situarea în acest război cultural, pot încerca să producă un pic de cunoaștere.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 