Ultima dată când am scris aici despre Viața, moartea și iar viața criticii de film (cartea care mi-a apărut la Polirom în noiembrie 2019), mă pregăteam să merg la Cluj pentru o discuție despre ea. Asta era în februarie, dar amintirea evenimentului – ca toate amintirile din perioada de imediat dinainte ca pandemia să ne fi închis pe toți în case – pare acum mai îndepărtată și ușor ireală. În fine, am fost mulțumit de cum a ieșit discuția de la Book Corner Librarium (le sunt recunoscător colegilor Andrea Virginás și Radu Toderici) și mi-a făcut plăcere să citesc apoi despre ea în Transilvania reporter (o relatare limpede și un interviu cu mine, realizate de Cristina Beligăr).
Pe 4 martie s-au anunțat nominalizările la Premiile Observator cultural: Viața, moartea și iar viața criticii de film este nominalizată la categoria „Eseu/Publicistică/Memorialistică”, alături de cărțile În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului (Vintilă Mihăilescu, Polirom), Izgoniții (Vasile Ernu, Polirom), Dimineața actrițelor (Anca Hațiegan, Polirom), Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor (Mirel Bănică, Polirom) și Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal (Cătălin Pavel, Humanitas). Viața, moartea și iar viața… este prima mea carte nominalizată la această categorie (după ce Bunul, răul și urâtul în cinema fusese nominalizată în 2009 la categoria „Debut”). M-am simțit foarte flatat: e vorba de niște premii care de-a lungul anilor s-au menținut foarte respectabile și sper ca Observator cultural să supraviețuiască actualei crize.
Tot pe la începutul lui martie am descoperit că eseistul și universitarul timișorean Alexandru Budac recenzase Viața, moartea și iar viața criticii de film în numărul din februarie al revistei Orizont (numărul se găsește aici; recenzia e la pagina 10). Cartea e dedicată memoriei lui Alex. Leo Șerban, iar Budac o citește dintr-o perspectivă de cinefil, de profesor de literatură și estetică, dar și de prieten al lui Leo (la el se gândește Budac atunci când scrie aprobator că am avut de la cine să învăț „de ce o reputație proastă e mai ușor de întreținut”), deci aprobarea lui e cu atât mai importantă pentru mine.
Un fel de mini-recenzie la Viața poate fi găsită și într-un interviu acordat de Christian Ferencz-Flatz lui Ionuț Mareș: Christian îmi reproșează cele câteva săgeți pe care le trag, pe parcursul cărții, în direcția câmpului academic al criticii și teoriei de film; e prima reacție de care are parte cartea pe frontul ăsta. Evident, interviul lui Christian – dacă nu mă înșel, primul pe care-l dă în calitate de teoretician de film – merită citit și din multe alte motive; e foarte substanțial.
În fine, Nae Caranfil îmi trimite niște cuvinte scrise de Tudor Caranfil în 1978, pentru a fi citite la Clubul Criticilor de Film din București. Tudor Caranfil nu le-a mai citit atunci, dar mi se pare că se aplică perfect și acum (minus existența unui almanah Cinema publicat de două ori pe an). Dacă aș fi știut de ele acum câteva luni, le-aș fi folosit ca motto al cărții mele:
„Avem o revistă de film și două almanahuri pe an. Oricât, e mai mult decât nimic. Dar ce forțe anume grupează în jurul ei, pentru ce militează ea, ce adevăruri tulburătoare ne aruncă în față încercînd să urnească lucrurile din loc, nu neapărat către «o nouă calitate», ci măcar către calitate? Ce mari polemici în jurul valorilor despart personalitățile criticii noastre, care e ultima controversă răsunătoare pe care a urmărit-o publicul cu respirația tăiată? Nimicnicie, acesta e adevărul!
Iată ultimul film Înainte de tăcere – interesant, substanțial, capabil să dea teren unei înfruntări de opinii revelatoare pentru stadiul în care ne aflăm. Ecaterina Oproiu a scris că e un exercițiu de stil rece, nu întru totul reușit. Alti cronicari – în Scânteia, în Informația – au afirmat contrariul. Ce va face, în această situație, revista Cinema? Va ceda ea o bună parte din spațiul pe care-l rezervă liniștitoarelor aprecieri despre «școala românească de film», unei lungi dezbateri pro si contra debutului atât de puțin obișnuit al lui Alexa Visarion? Îngăduiți-mi să mă îndoiesc și o fac pe baza faptului că mereu, de ani de zile, disputa în jurul filmelor românești e purtată între surzi. Unii trântesc Mânia lui Veroiu, în Luceafărul Corina Cristea scrie că e marele film al anului, unul susține albul, altul negrul, fiecare în legea lui, niciodată, însă, întâlnindu-se într-un dialog, după ce i s-au pus premisele. Nu se întâlnesc fiindcă în acest caz ar trebui să răspundă riguros argumentelor adversarului de idei și să împingă discuția spre o finalitate. […]
A produs aici, săptămâna trecută, stupoare întrebarea aruncată de un cineamator cu privire la utilitatea a ceea ce scriem. Și totuși e clar că așa-zisele noastre dezbateri sunt montaje de vorbe deșarte, ca așa-zisele lor concluzii de genul celor servite în ultimul număr al revistei Cinema: «Calitatea în film începe cu scenariul»; «Ideea e sufletul filmului»; «Actorul e trupul ideii»… Avem oare nevoie de o dezbatere pe nu știu câte pagini pentru a ajunge la un adevăr de calibrul lui «Calitatea începe cu scenariul»? Spiritul ineficace al revistei și-a pus definitoriu amprenta în incapacitatea cronică a dezbaterilor de la acest club al criticii, unde e îngăduit orice în afară de a încerca să pui lumea pe gânduri.”
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 