„Ivana cea groaznică”: simpatic, (auto)complezent, inofensiv

În autoficțiunea Ivana cea groaznică, talentata regizoare și actriță sârbo-româncă Ivana Mladenović se distribuie în rolul unei actrițe sârbo-românce numite Ivana Milenković și își distribuie propria familie – părinții, bunica, fratele – pe post de familie a acestui alter-ego. Revenită în vacanță de la București în orașul ei natal, Kladovo sau Cladova, de pe malul sârbesc al Dunării (lângă partea sârbească a hidrocentralei Porțile de Fier), Ivana face analize medicale peste analize medicale (căci e ipohondră), se ciondănește cu familia, se vede cu un iubit mai tânăr cu 13 ani decât ea (care are 30 și ceva) și acceptă invitația oficialităților de a se implica într-un festival al prieteniei româno-sârbe. Acestea sunt firele poveștii și liniile din care se încheagă portretul personajului titular.

Pe partea de ciondăneală cu ai ei, e amuzant că aceștia n-o menajează: se comportă ca și când i-ar cunoaște pe de rost ipohondria și pandaliile de drama queen (printre care apucătura de a bate cu piciorul în podea atunci când lumea i-e potrivnică) și s-ar fi decis de mult să nu se lase șantajați de ele. Cel mai nonșalant e tatăl, un veterinar cu o claie frumoasă de păr alb, care-i spune de cum o vede că ultimul ei film i s-a părut o porcărie.

Mai puțin nonconformiști decât el, mama, bunica și fratele îi spun pe rând Ivanei că ar vrea-o măritată, dar și ei sunt destul de cool – e o casă în care se obișnuiește ca vorbele grele să zboare în toate direcțiile fără ca cineva să se sinchisească prea tare, fără ca relațiile să-și piardă o anumită căldură fundamentală.

Pe partea cu festivalul româno-sârb, protagonista manevrează pe lângă oficialități astfel încât să includă în program și doi prieteni de-ai ei de la București, care „fac world music avangardist”: Anca Pop și Andrei Dinescu – ambii jucând versiuni parodice ale lor înșiși. (Filmul Ivana cea groaznică îi este dedicat Ancăi Pop, care a murit la vârsta de 34 de ani, într-un accident de mașină, la sfârșitul anului 2018.) Contribuția lor la festival nu se potrivește cu restul programului („Mândra mea cu cârpa mură”, cuvântări despre indestructibilitatea prieteniei între popoare, o apariție de guest star, nu tocmai surprinzătoare, din partea tatălui lui Andrei Dinescu, Mircea – Dunărea fiind pe-aproape, pare cumva normal să intre și el în cadru la un moment dat), iar prestațiile lor se dovedesc catastrofale: Anca se îmbată, iar Andrei pune publicul pe fugă cântând la theremin. Pe scurt, autoarea filmului (care a colaborat la scenariu cu Adrian Schiop) satirizează blând ambele tabere – oficialitățile cu „Mândra mea” și hipsterii de la București, cu langoarea lor hipersexuală și sensibilitatea lor la „energiile” locurilor („Am simțit ceva asemănător și la Sarmizegetusa, ca și cum ar fi avut loc sacrificii”, spune Anca).

Ivana cea groaznică a fost primit cu căldură de criticii români (din punct de vedere comercial, lansarea în cinematografe în plină epidemie de Coronavirus l-a zdrobit pe termen scurt) și, într-adevăr, are farmec. Autoarea se joacă picant cu imposibilitatea spectatorilor – a celor din afara cercului ei – de a determina cu precizie cât din film e ficțiune și cât e exhibiționism (de pildă, atunci când relațiile de pe ecran dintre Anca, Ivana și Andrei se tensionează, în parte din cauză că, după cum aflăm, ultimii doi au fost cândva împreună).

Reversul acestei picanterii e un anumit aer de autocomplezență – întotdeauna un pericol în cazul acestor filme făcute în, despre și în primul rând pentru gașcă. În cinematografia română, pioniera acestui cinema etnografic orientat spre autor și prietenii săi este Ana Lungu, cu filmele Un prinț și jumătate, Autoportretul unei fete cuminți și Burta balenei – acesta din urmă coregizat cu Ana Szel, care i-a fost consilieră și Ivanei Mladenović la Ivana cea groaznică. (Sau, în termenii mai jucăuși în care ne informează genericul de început al Ivanei, „regizoarea a fost regizată de Ana Szel și Andrei Rus”.) Ca și în filmele lui Lungu, tandrețea cu care Mladenović decupează pentru noi o felie din propriul mediu poate deveni, pe alocuri, greu de diferențiat de un narcisism care pur și simplu n-are destule de oferit outsider-ilor invitați să privească inside. În Ivana cea groaznică, absorbirea de sine a protagonistei e luată peste picior fără a fi cu adevărat depășită, rezultatul fiind un autoportret destul de generic de artistă nevrotică-și-zurlie-la-treizeci-și-ceva-de-ani și o autoreferențialitate destul de alintată (pe măsura titlului, de altfel).

Ca și Ana Lungu, Ivana Mladenović se pricepe să dea unor interacțiuni scenarizate și regizate, cu repetiții și tot tacâmul, aparența spontaneității, impredictibilitatea incidentului găsit „în natură” și nu pus în scenă. Printre atuuri, Mladenović mai are, desigur, și lumea asta de graniță, dunăreană (ușor exotică dacă e văzută dinspre București), și mai are o privire sub care elemente aparținând unor categorii depășite precum „stridență balcanică” și „uncoolness postcomunist” fuzionează într-un nou coolness. Totuși, partea de etnografie a acestei lumi româno-sârbe rămâne și ea superficială – în parte satiră generică (și ușoară) a unei lumi de provincie (bârfe, limbaj de lemn festivist) și în parte tur ghidat (imagini de arhivă cu Tito și Ceaușescu inaugurând hidrocentrala, secvențe dintr-un documentar arheologic). Totul simpatic (de la coloana sonoră a documentarului arheologic, plină de efecte sonore silly, evocând mistere SF, până la designul retro – de film iugoslav din epoca Tito – dat de Mladenović genericului de început al propriului film), dar cam puțintel. Și, în plus, prea inofensiv – e semnificativ că, apropo de istoria relațiilor româno-sârbe, în film e pomenită inaugurarea hidrocentralei Porțile de Fier, după cum e menționat și faptul că, pe vremea lui Ceaușescu, românii care fugeau spre Occident o făceau prin Iugoslavia, însă nu se suflă o vorbuliță despre faptul că, atunci când NATO a bombardat Serbia, a făcut-o cu sprijinul României. În timpul unei certe cu Ivana, Andrei Dinescu o întreabă, la un moment dat, dacă ei, sârbii, au și un monument al crimelor pe care le-au făcut, dar întrebarea e vagă, răspunsul Ivanei e evaziv și, în rest, filmul se ține departe de asemenea puncte sensibile. Elogiile criticilor români sunt totuși exagerate în raport cu meritele acestui film fermecător, dar și complezent.