Despre „Tipografic majuscul” și „Colectiv”

tipografic-majuscul-tabla

Tipografic majuscul a fost inițial un spectacol de Gianina Cărbunariu, despre prinderea și anchetarea de către Securitate, în 1981-82, a lui Mugur Călinescu (1965-1985), un elev de liceu care scrisese cu creta pe zidurile Botoșaniului mesaje de protest politic acuzând lipsa democrației, a sindicatelor libere (ca în Polonia) și a produselor alimentare. Un spectacol „documentar”, care prezenta, cu mijloace teatrale – dar fără niciun adaos ficțional, fără dramatizare în sensul tradițional al termenului –, o serie de documente din cele două dosare de Securitate dedicate cazului: declarații, procese verbale, transcrieri ale conversațiilor captate de microfoanele pe care le instalaseră securiștii în apartamentul băiatului.

În filmul său cu același titlu, Radu Jude alternează secvențe din spectacolul respectiv, pus în scenă de el însuși pe un platou de televiziune, cu diverse materiale din arhiva Televiziunii Române – emisiuni de toate felurile, difuzate în ’81, ’82 și ’85, adică în perioada în care Mugur Călinescu a fost anchetat și în anul morții sale șocant de premature (de leucemie). Dacă Gianina Cărbunariu, în montarea ei scenică, se folosea mult de ecrane pentru a dinamiza materialul documentar, pentru a-l face mai cinematografic, ecranizarea lui Jude merge în direcția opusă: e apăsat-teatrală – decor constând din numai câteva piese și actori care pur și simplu recită pasaje din dosarele de Securitate, adresându-se în cea mai mare parte a timpului camerei de filmare; chiar și atunci când își vorbesc unul altuia – de pildă, actorii Șerban Lazarovici (Mugur) și Șerban Pavlu (tatăl lui Mugur) ne prezintă astfel o ceartă înregistrată de microfoanele Securității –, ei se abțin pe cât posibil de la a dramatiza, rostirile lor rămânând mai degrabă plate. Dinamismul ecranizării, atât cât e, se datorează „spargerii” ei cu ajutorul materialelor din arhiva Televiziunii. Sau, altfel spus, se datorează confruntării prin montaj a două „familii” de documente. Ca și spectacolul de teatru de la care a pornit, acest Tipografic majuscul rămâne un asamblaj de documente, însă unul îmbogățit prin recursul la o a doua arhivă. Una dintre mizele lui Jude – experimentator ludic și regizor cu aptitudini de teoretician al filmului – este să facă cinema combinând teatrul cu televiziunea.

Cealaltă miză este să folosească un set de documente (setul Mugur) ca să interogheze celălalt set (setul TVR) – ca să scoată la suprafață partea de realitate românească optzecistă pe care acesta din urmă o reprimă. Drama lui Mugur, reconstituită din dosarele de Securitate, ne face mai sensibili la indiciile pe care le pot conține acele vechi emisiuni TV cu privire la conservatorismul, represivitatea, austeritatea și paranoia regimului Ceaușescu în acea fază terminală a sa, în care la începutul anilor ’80 tocmai intrase.

Astfel, vedem emisiuni de rețete culinare și despre frigidere – și le punem în legătură cu penuria generală de bunuri. Vedem un fragment dintr-o emisiune care-i invită pe telespectatorii români din 1981 să urmeze exemplul unui cetățean care face multe exerciții fizice la el în apartament și astfel a devenit mai puțin sensibil la frig – ceea ce punem în legătură cu frigul din apartamente. Vedem „anchete TV” având ca scop prinderea asupra faptului și muștruluirea, în văzul milioanelor de telespectatori, a acelor șoferi care abuzează de claxon (și care sunt cu atât mai vinovați dacă se întâmplă să poarte și plete). Vedem o emisiune despre divorțuri, având ca scop moralizarea celor care se fac vinovați de ele și descurajarea altora de la a le urma exemplul. (Mugur Călinescu era crescut doar de mama lui, jucată în filmul lui Jude de actrița Ioana Iacob.) Vedem fragmente de tele-eseuri kitsch-lirice pe tema horei la români (cu Ceaușescu pe post de prim „horist” al țării) și pe tema feminității (aceasta din urmă înțeleasă într-o cheie foarte conservatoare: „Femeia și-a dăruit chipul pentru ca artistul să personifice cu el ideea de patrie”, pontifică voice-over-ul, înainte de a întări la fel de zaharisit: „Poeții caută gingășia și frumusețea femeii” – și tot așa.) Desigur, vedem mult cult al personalității lui Ceaușescu – salutată cu tremur regulamentar în glas de niște recitatori crispați, cu pas de defilare de niște elevi militarizați, cu bom-bom-bom cavernos de niște cântăreți de operetă… În fine, vedem și kitschuri mai inofensive – dansatoare pocnind din castaniete și dansatori piruetând sub sombrerouri în acordurile unei versiuni orchestrale a lui „Brazil” –, ba chiar și un număr de lucruri care nu sunt kitsch: o prezentare de recente (și stimabile) apariții editoriale (prilej cu care o voce din off, discutând subiectul romanului lui Augusto Roa Bastos Eu, Supremul, rostește cuvântul „dictator”); sau o emisiune despre pericolul reactivării nazismului în lumea capitalistă – un pericol foarte real, după cum știm astăzi foarte bine.

Selecția de tele-materiale vechi e cu siguranță amuzantă: copii țopăind în jurul cântărețului Mihai Constantinescu, actorii Iurie Darie și Silviu Stănculescu pasându-și unul altuia un glob pământesc în timp ce cântă un cuplet anti-capitalist și anti-înarmare, care – de la alb-negrul în care e filmat și de la smokingurile artiștilor – pare să vină dintr-o epocă de dinainte de Elvis. Relația dintre o anumită secvență cu Mugur Călinescu și fragmentul de emisiune TVR care vine imediat după ea nu este chiar întotdeauna evidentă, ceea ce e un lucru bun în sine, căci mai atenuează caracterul mecanic al dispozitivului creat de Radu Jude: un du-te-vino constant-generator de ironie brutal-didactică. Totuși, Tipografic majuscul suferă – ca niciun alt film de Radu Jude – de o anumită monotonie discursivă. În general, „arhiva Mugur” acționează asupra „arhivei TVR” ca o substanță revelatoare, iar ceea ce revelează – dincolo de uneori grotesca și mai mereu spumoasa suprafață vintage-kitsch – e destul de repetitiv și de previzibil. Juxtapunerile tot produc semnificație de același tip, vreme de 130 de minute.

tipografic-majuscul-poster

Demersul documentaristului germano-român Alexander Nanau din noul său film, Colectiv (sau colectiv, cu literă mică, după cum intenționat apare scris în multe locuri), este animat în mod clar de o nevoie de eroi – figuri individuale luminoase, care să se opună corupției din jurul lor și care să-i poată mobiliza și pe alții la luptă împotriva ei. Evenimentele povestite în acest documentar acoperă un an și ceva, de la tragicul incendiu izbucnit în clubul bucureștean „Colectiv” pe 30 octombrie 2015 până la alegerile parlamentare din decembrie 2016, care au readus PSD la putere (după un an de guvernare tehnocrată), dar au și propulsat în Parlament, pe locul 3 ca număr de mandate, proaspăt înființata Uniune Salvați România. Eroii lui Nanau sunt doi: jurnalistul Cătălin Tolontan în prima jumătate a filmului și politicianul Vlad Voiculescu în cea de-a doua.

Așadar, în prima sa jumătate, Colectiv e un documentar observațional despre investigațiile jurnalistice întreprinse în principal de Gazeta sporturilor asupra sistemului de sănătate românesc: dezvăluirile despre dezinfectanții diluați vânduți de firma Hexi Pharma în 350 de spitale, apoi dezvăluirile vizându-l pe managerul corupt al Spitalului „Malaxa”. Alexander Nanau include filmări de la o serie de conferințe de presă, în cadrul cărora putem vedea și alți jurnaliști agitându-se, punând întrebări etc., dar focalizează apăsat pe Tolontan și pe încă doi membri ai echipei sale (Mirela Neag și Răzvan Luțac). Filmat adesea cum își frământă fața cu mâna sau cum meditează cu bărbia sprijinită în degetele împreunate, Tolontan are prezență cinematografică – o carismă low-key; fața lui rareori zâmbitoare e o bună efigie a conștiinței insomniace a meseriei de jurnalist. Cu acest Tolontan-Bogart în centrul unei succesiuni de lovituri de teatru (precum decesul patronului de la Hexi Pharma) ce beneficiază din partea lui Nanau de o prezentare rapidă, alertă, prima jumătate a filmului amintește, după cum scria Victor Morozov, de producții hollywoodiene ca Spotlight (2015), „despre jurnaliști curajoși care descoperă povești fierbinți”.

tolontan colectiv

Odată ce Vlad Voiculescu îl înlocuiește pe Patriciu Achimaș-Cadariu ca ministru al Sănătății în guvernul de tehnocrați al lui Dacian Cioloș (Cadariu încercase să minimalizeze gravitatea crizei dezinfectanților diluați), Tolontan e împins la periferia narațiunii, care se refocalizează pe tânărul ministru (și pe staff-ul acestuia). Restul filmului e despre războaiele lui Voiculescu din cele câteva luni ale ministeriatului său: războiul în care a intrat atunci când a pus la îndoială acreditarea Spitalului „Sfânta Maria” (administrat de Primăria Bucureștiului) pentru realizarea de transplanturi pulmonare; și eforturile lui de a deschide în favoarea unor candidați din afara țării concursurile pentru posturi de manageri de spitale.

voiculescu colectiv

Întrebarea – așa cum exact a formulat-o jurnalistul Filip Standavid – este dacă, pentru un documentarist, un asemenea acces privilegiat la culisele puterii ministeriale n-ar trebui să vină la pachet cu o anumită distanță critică, iar asta indiferent cât de bine intenționat ar putea să fie ministrul și câtă dreptate ar putea să aibă în luptele sale. Deși există spectatori cărora li se pare că documentarul scoate la iveală cel puțin lipsa de experiență a lui Voiculescu, dacă nu și preocuparea lui excesivă pentru autopromovare, urme reale de distanțare critică din partea documentaristului nu se văd. Dimpotrivă, într-o secvență cu Voiculescu la el în birou, o tăietură de montaj face ca, de pe un perete, o fotografie cu Tedy Ursuleanu (victimă a unor arsuri severe în incendiul de la „Colectiv”) să pară a veghea asupra lui ca o icoană (supraviețuitoarea e fotografiată într-o ipostază de madonă), în timp ce el, cruciatul, mănâncă ceva frugal pe-un colț de masă. Cu o asemenea tăietură de montaj, stilistica observațională a lui Nanau tinde dintr-odată – fie și ușor – în direcția hagiografiei.

Confruntat cu acuzația că relatarea pe care o face ministeriatului lui Voiculescu ar tinde în general într-acolo, Nanau a afirmat că, din contră, ce-a făcut el a fost să omită din film unele dintre faptele bune ale lui Voiculescu (de pildă, faptul că a aranjat personal, înainte de a fi ministru, ca Tedy Ursuleanu, aflată atunci în stare gravă, să fie transferată la Viena pentru îngrijiri). Dar acesta nu e un argument că filmul nu e hagiografic, ci doar un argument că ar fi putut fi și mai și. Suntem lângă Vlad Voiculescu (chiar foarte aproape de el, în mașina lui) la sfârșitul filmului, când află rezultatul alegerilor din decembrie 2016, pe care-l întâmpină cu zâmbetul lui frumos, de data asta într-o versiune ușor obosită și melancolică: PSD-ul a câștigat cu un scor clar. Pentru Vlad Voiculescu, asta înseamnă – o spune limpede – că România va cădea la loc pe fundul prăpastiei din care încerca să iasă. Prin poziționarea sa la final, această concluzie a lui devine și concluzia filmului, iar Voiculescu însuși e „uns” lider al unei Românii mai bune, care ar fi putut să fie – dacă PSD-ul nu câștiga alegerile – și n-a mai fost. Focalizat atât de strâns pe acest Erou și pe echipa sa de consilieri, filmul nu oferă niciun context pentru aceste alegeri. Ce alte forțe politice mai erau în joc? Care ar fi fost ceilalți lideri potențiali ai României-mai-bune-care-atunci-nu-a-fost-să-fie? Judecând exclusiv pe baza narațiunii pe care ne-o pune la dispoziție acest film, pare complet irațional din partea electoratului majoritar să se opună continuării unor reforme care, din ce vedem aici, urmăresc doar ca lumea să nu mai moară infectată prin spitale. Trebuie să existe o bigger picture, iar concentrarea de tip hollywoodian pe un Om Bun și pe efortul său izolat de a reforma sistemul nu e cea mai bună cale de a o accesa.

5 păreri la “Despre „Tipografic majuscul” și „Colectiv”

  1. Pingback: Christian Ferencz-Flatz – Despre „Tipografic majuscul” |

  2. Pingback: Colectiv - Films in Frame

  3. Pingback: Filmele românești ale anului 2020 | Lucruri care nu pot fi spuse altfel

  4. Pingback: Colectiv | R A Z A

  5. Pingback: Lumea văzută de Alexander N. - Films in Frame

Comentariile nu sunt permise.