Plasat în România anilor ’80, Arest al lui Andrei Cohn este un film cu practic numai două personaje într-o celulă a Miliției. Există trei sau patru secvențe în care vedem și alte spații, după cum există și un număr redus de apariții scurte din partea altor personaje – un doctor, niște gardieni, niște anchetatori de la Securitate –, dar în esență avem de-a face cu un huis clos și cu un duet. Dinu (Alexandru Papadopol) e un arhitect torturat la ordinele Securității (ca Gheorghe Ursu, care a fost omorât în bătaie în arestul Miliției București, în 1985). Vali (Iulian Postelnicu) e colegul lui de celulă – un deținut de drept comun (a ucis o bătrână într-o tentativă de jaf) folosit de securiști ca să-l terorizeze. (În cazul lui Gheorghe Ursu au fost folosiți doi recidiviști violenți.) Vali (căruia regizorul Andrei Cohn și coscenaristul său, Alexandru Negoescu, i-au conferit un anumit „umor” de bully) îi explică de la bun început lui Dinu cum o să-l bată: „Este vorba despre la tălpi, la ouă, abdomen, torace și față. La față mai așa și așa, mai puțin la față… și ce ne mai vine nouă prin cap dacă ne plictisim.” Îi mai spune că ce-i va face nu e personal, ci „îndatorire”, că are o înțelegere semnată, „ca orice lucrător”. În primele circa 30 de minute ale lui Arest, regizorul amână dezlănțuirea brutalităților propriu-zise, creând așteptare neplăcută – întinzând așteptarea ca pe un elastic despre care știm că ni-l va plesni în față.
Apoi încep bătăile – și rafalele însoțitoare de abuzuri verbale. Ca gen de spectacol, Arest are ceva în comun – focalizarea pe frângerea fizico-morală a unei ființe umane – cu ceea ce se cheamă torture porn. Diferența ține de prezentare, care nu e băloasă, ci austeră și „de bun-gust”. De fapt, vedem puține lovituri – majoritatea sunt ascunse de Cohn fie cu ajutorul elipselor temporale, fie cu ajutorul obiectelor de recuzită (un pat, un scaun) –, iar urina sau fecalele nu par să joace niciun rol în schingiuirea lui Dinu; și ce vedem se desfășoară sub privirea mereu fixă, neclipicioasă – deci neexcitată – a unei camere de filmare care rămâne la o anumită distanță. Totuși, în măsura în care esența spectacolului e distrugerea metodică a unui corp și a unui spirit – despre asta e și nu despre altceva –, austeritatea și discreția nu-l scot neapărat din vecinătatea torture porn-ului.
Care ar putea fi menirea experienței? Să ne facă să simțim măcar o câtime infinitezimală din ceea ce-o fi simțit cineva ca Gheorghe Ursu? Dar ce public sau publicuri s-ar supune de bunăvoie experienței propuse de Cohn? Oameni care deja știu că dictaturile ca a lui Ceaușescu sunt abuzive cu cetățenii lor și care vor să bătătorească deja-știutul ăsta sau să-și reviziteze eventuale traume? Oameni care încă n-au aflat lucrul ăsta? Ce posibilitate le oferă filmul – în calitatea sa de operă de artă – spectatorilor din prima categorie pentru a accede la o înțelegere superioară a abuzivității ceaușismului târziu? Cât despre spectatorii din a doua categorie, pe ei cum îi faci să vină la un asemenea film? Oare un film ca Arest nu are nevoie – în mod ironic – de un regim autoritar precum al lui Ceaușescu (sau precum cel visat de liderul USR Andrei Caramitru), care să trimită cu forța clase întregi de elevi să-l vadă?
Pun întrebările astea cu bună-credință. Nu chestionez faptul că suferințele unor oameni ca Gheorghe Ursu merită comemorate, iar decrepitudinea și paranoia sordidă la care ajunsese regimul Ceaușescu în ultima sa fază merită reprezentate artistic. Dar aș chestiona metoda de-aici – focalizarea pe bătaie în sine, combinată cu abuz verbal aproape non-stop. (Alte detalii – începând cu ale arestării lui Dinu – sunt lăsate vagi: lui Gheorghe Ursu i se înscenase un caz de drept comun – fusese arestat pentru infracțiunea de a deține valută; în cazul lui Dinu rămâne neclar ce anume i s-o fi înscenat și de ce-l consideră Securitatea periculos, dincolo de faptul că ascultă Radio Europa Liberă. Arest lasă oarecum abstracte lucrurile astea, bazându-se pe de-la-sine-înțelesurile spectatorilor cu privire la represivitatea regimului Ceaușescu.) E un film punitiv în relația cu publicul – practică bumbăcirea metodică a acestuia, pe principiul că e spre binele lui. Cu alte cuvinte, filmul însuși poate fi văzut ca un fel de variantă ascetică a lui Vali. Cohn îl face pe Dinu pasiv, neeroic; e o formă de intransigență din partea regizorului, datorită căreia filmul său se distinge de kitschul de tip Nicolae Mărgineanu, unde închisoarea comunistă și tortura produc sfințenie. Dar intransigența asta face și mai punitivă experiența lui Arest.
Cu acest Arest am ajuns la capătul drumului deschis de Cristi Puiu cu Moartea domnului Lăzărescu (Arest e produs de Mandragora, firma fondată de Puiu.) Principiul e același (e principiul care a stat la baza mai multor capodopere ale Noului Cinema Românesc): urmărirea pas cu pas, ca într-un documentar observațional, a unui proces (simulat). În Moartea domnului Lăzărescu era vorba despre procesul internării unui bătrân bolnav grav într-un spital bucureștean. Aici e vorba despre procesul torturării până la moarte a unui om. Senzația de capăt de drum provine din vecinătatea cu torture-porn-ul, din ușorul iz de erzaț al simulării de-aici (oare Papadopol nu rămâne până la final prea bine hrănit, cu toată grija cu care e machiat?) și din inevitabilitatea cu care intră genericul de final, cu tot cu un cântec din Epoca de Aur – „Magistrala albastră”. Efectul folosirii acestui cântec e ironic într-un mod facil. Cântecele Margaretei Pâslaru, așa cum erau folosite în Moartea domnului Lăzărescu, însemnau mai mult de-atât: ele trimiteau spre interioritatea acelui pensionar muribund, spre o dimensiune a sa – ori a tânărului care fusese – la care filmul, în rest, nu ne dădea acces și care, realizam la sfârșit, avea să se piardă odată cu ultima lui suflare. Cu Arest – și a sa juxtapunere scrâșnit-mecanică de tortură ceaușistă și kitsch muzical ceaușist – am ajuns departe de delicatețea simțirii din spatele lui Lăzărescu.
Acestea fiind zise, Andrei Cohn (care mai are la activ un film de lungmetraj – Acasă la tata, din 2015) nu e deloc netalentat. După cum atestă aluziile la Kojak, la Rahan ș.a., dialogurile sunt lucrate cu atenție la epocă. Iar concepția artistică nu se reduce, totuși, la brutalizarea metodică a spectatorului; aspiră să-i producă și stupefacție. Între două sesiuni de „muncă de prelucrare” a arestatului în regim „represivo-restrictiv” (chiar aceștia sunt termenii tehnici), Vali revine mereu la rolul de coleg de celulă. Fără a înceta niciodată cu totul să fie bullying, vorbește cu Dinu despre zacuscă și despre filme istorice, îi recită poezii din manuale de română și, mândru de memoria lui, îl pune să le recunoască. Acest mardeiaș inteligent și psihopat nu e impozant fizic, dar e încordat ca un arc – un demon nervos, în maiou și chiloți; Dinu e mai mare de statură, dar e prin comparație moale (după cum i-a explicat Cohn, într-un interviu, criticului Ionuț Mareș, a vrut ca Dinu să fie opusul lui Gheorghe Ursu – adică nu un disident curajos, ci „un fricos cu care mă identific mai degrabă eu, care nu am avut niciun act de disidență în istoria mea personală”). Atrocitățile vin adesea cu un element de comic, care, intim legat de cât de groaznice sunt lucrurile, le face și mai groaznice: Vali salutându-se ca între colegi de serviciu („Hai noroc!”, „Hai noroc!”) cu gardianul pe care l-a chemat în celulă, ca să-l lege împreună pe Dinu pentru o repriză de bătaie cu nuiaua; Dinu mituindu-l pe Vali ca să-l lase o zi nebătut și petrecându-și ziua urlând, sub supravegherea lui Vali, pentru ca gardienii să nu suspecteze nimic; sau acest schimb de replici:
DINU: M-ați lovit foarte tare, de-aceea mi s-au rupt coastele. Este inuman.
VALI: Te-am lovit cum trebuie. Nu da pe mine. Eu dacă lovesc inuman, mori. Tu ai auzit de sensei Marinescu?
DINU: Nu.
VALI: Am fost elevul lui preferat. Ce pula mea s-auzi tu?
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 