Acest articol a apărut inițial în Dilema veche nr. 604, 10-16 septembrie 2015.
Chuck Norris vs. Communism e un documentar depre difuzarea underground de produse cinematografice capitaliste, înregistrate pe casete VHS, în România ceaușistă a anilor ’80. Vorbitori principali sînt unii dintre participanții la acel trafic – Irina Margareta Nistor, care traducea (dubla) filme din engleză (uneori și din franceză) și a cărei voce a devenit foarte cunoscută în România, și omul pentru care lucra, Teodor Zamfir, care introducea filmele în țară. Alături de ei contribuie vorbitori diverși – sociologul Marius Lazăr, criticul de film Tudor Caranfil, actorul Doru Ana, celebritatea TV Silviu Prigoană ș.a. –, inclusiv unii care aveau 7, 8, 10 ani la vremea aceea – realizatorii de radio Mihai Dobrovolschi și Vlad Craioveanu, scriitorul Marius Chivu, artistul Ștefan Tiron, criticul de film Cristi Luca. În special pentru aceștia din urmă, care sînt mai ales băieți, întîlnirile cu acele filme, mai ales de acțiune, în penuria de divertisment cinematografic și televizual a ceaușismului tîrziu, au fost experiențe magice, epifanii; și filmele repective au devenit madlene, obiecte ale unui sentimentalism narcisic-generațional. Firește că acele filme, pentru consumatorii lor români de toate generațiile, mai erau și ferestre spre o societate de consum care era totuna cu Lumea Liberă; erau Adevărata Lumină, venind nu de la răsărit, ci de la apus.
Regizat de Ilinca Călugăreanu, filmul e pe de-a întregul dedicat acestei perspective asupra lor, ca și cînd alte perspective – alte feluri de-a le vedea, decît ca lumină – nici n-ar putea să existe. Bineînțeles că ele există: de pildă, pentru mulți istorici americani ai Hollywood-ului, epoca Reagan – pe care o reprezintă în mod emblematic Stallone-urile, Chuck Norris-urile, Top Gun și alte titluri rostite aici cu emoție și recunoștință – e o epocă extrem de conservatoare estetic și politic, o revenire la conformism, după aproape un deceniu (sfîrșitul anilor ’60 și primii ani ’70) în care cinema-ul hollywoodian tot exprimase, uneori viguros, dubii în privința sistemului politico-economic din SUA, mergînd pînă la alienarea de el. Mai mult decît atît, același neoimperialism belicos și rasist pe care-l celebrau Stallone-urile și Norris-urile făcea ravagii, ca politică externă reaganistă, prin alte părți ale lumii, ca de pildă prin America de Sud. Să fi ieșit un pic din provincialismul autocomplezent-sentimental în care se scaldă, preț de o minimă recunoaștere a faptului că acele filme pot fi privite și dintr-o altă perspectivă, ar fi fost o îndatorire minimală pentru documentaristă. Dar această altă perspectivă lipsește, iar momente precum cel în care un vorbitor pune în antiteză propaganda de la televiziunea ceaușistă cu oferta de pe VHS-uri, ca și cînd o parte din aceasta din urmă n-ar fi fost tot propagandă, atrag atenția asupra lipsei. Tot așa, atunci cînd un vorbitor se referă la acele filme ca la niște filme “imperialiste”, adjectivul e folosit sarcastic, iar sarcasmul e la adresa limbajului de lemn comunist, dar el nu schimbă faptul că industria cinematografică reaganistă chiar era intensiv-diseminatoare de etos imperialist. Dobrovolschi amintește la un moment dat că, în fanteziile revanșarde antivietnameze de tip Missing in Action, vietnamezii sînt adesea numiți în feluri insultătoare – “gălbejiți” e, potrivit lui Dobrovolschi, traducerea cea mai frecventă a Irinei Nistor –, dar amintirea lui nu duce filmul spre nici o reflecție despre acest rasism și despre posibilele sale efecte.
Demersul lui Chuck Norris vs. Communism nu e unul de investigație, ci unul de mitizare, sau de consolidare a unor mituri deja existente. De pildă, mitul potrivit căruia puține ar fi fost casetele VHS fără vocea Irinei Nistor e lăsat să treacă necontrazis; în realitate erau destule – destule filme hollywoodiene sau hongkongheze ajungeau în România dublate în germană (pe mai multe voci), iar de traducerea acelora nu se ocupa ea. Un alt indiciu cum că domeniul de activitate al acestui film îl constituie crearea de mituri și/sau mentenanța lor: reconstituirile unor scene din anii ’80 cu Teodor Zamfir, Irina Nistor și un alt traducător, Mircea Cojocariu, în vila unde lucrau, la Televiziunea Română (unde Nistor era angajată) și în alte locuri. (Nistor – cea din anii ’80 – e jucată de Ana Maria Moldovan; Zamfir – de Dan Chiorean.) Minuțioase și cu buget destul de mare (producător al filmului a fost Brett Ratner, regizor hollywoodian de blockbuster-uri ca X-Men: The Last Stand), aceste reconstituiri sînt îmbibate într-o atmosferă densă, meseriaș pastișată, de film de spionaj (hollywoodian): filatori în parpalace, siluete în umbră, străzi întunecoase și pustii de metropolă din blocul sovietic, muzică rău-prevestitoare. Această iconografie e adecvată – povestea consumului de produse cinematografice capitaliste pe VHS, în România ceaușistă, fiind într-adevăr o poveste de război rece, de pe un front unde lupta se purta cu imagini (nu că sunetul n-ar fi contat – într-un moment grandilocvent-liric al filmului, povestea devine cea a unui duel reîncins seară de seară, timp de cîțiva ani, între vocea lui Ceaușescu, difuzată de televiziunea națională, și vocea lui Nistor de pe VHS-uri). Unele dintre umbrele de film cu spioni n-au dispărut nici pînă azi: Nistor și Zamfir se suspectează și acum unul pe celălalt că ar fi fost securiști (în orice caz, el avea conexiuni la niveluri înalte ale structurilor de putere, care le tolerau activitatea), și amîndoi sînt de acord că Mircea Cojocariu chiar era. Dar prezența unor asemenea umbre pe margini n-o împiedică pe regizoare ca, una peste alta, să reproducă și să întărească, prin felul în care-și construiește filmul, termenii eroici în care-și vede Zamfir propria activitate (el vorbește plin de importanță despre “valoarea a ceea ce aveam să fac”, ne amintește că ce-a făcut cerea mult curaj etc.). Filmul se termină într-o notă triumfalistă, cu imagini de la Revoluția română, prezentată astfel ca încununare a eforturilor eroilor noștri Zamfir și Nistor; asta după 70 și ceva de minute care, deși puține, nu sînt neapărat scurte, căci fimul o ține cam în aceeași notă de celebrare, lungindu-se fără ca perspectiva lui să devină mai complexă. De fapt, nu dovedește mult mai multă reflexivitate decît un divertisment reaganist triumfalist, în care “gălbejiții” sînt bătuți exemplar.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 