Două note despre premiile UCIN pe 2018

1.

După Premiul Gopo pentru Cel mai bun film românesc din 2018, Moromeții 2 cîștigă și Marele Premiu al Uniunii Cineaștilor, precum și premiul Asociației Criticilor și Filmologilor UCIN.

Împărtășesc atît afecțiunea generală pentru primul Moromeții cinematografic (cel din 1987), cît și respectul de care se bucură Stere Gulea printre oamenii de film români – demnitatea lui e una rară în breaslă (și în afara ei). Dar Moromeții 2 e un film slab, iar încoronarea lui drept cel mai bun film al unui an în care au apărut Barbarii lui Jude, Soldații Ivanei Mladenovic și Un prinț și jumătate al Anei Lungu, nu-i altceva decît complacere în mediocritate.

L-am recenzat mai demult aici (la grămadă cu alte patru filme – chiar nu mi s-a părut că merită mai mult de cîteva paragrafe; e al doilea la rînd în articol).

2.

Poate n-ar trebui, dar revin la premiile Uniunii Cineaștilor: un palmares de o mediocritate căreia, în mod normal, nu i-aș acorda prea multă atenție, dacă anul ăsta n-ar exista un mic detaliu care nu-mi dă pace.

Iată detaliul: anul ăsta, mediocritatea e girată de un juriu prezidat de Cristi Puiu (și incluzîndu-l, de asemenea, pe Iosif Demian, unul dintre cei mai interesanți regizori români din toată timpurile). Sigur, faptul că Puiu a prezidat nu înseamnă neapărat că a și fost de acord cu toate deciziile; poate că jurații nici măcar nu s-au întîlnit ca să discute – poate pur și simplu au votat și asta a ieșit, ce să-i faci?

OK, OK, dar tot nu pot să nu-mi amintesc de tiradele din anii 2000 ale lui Puiu împotriva establishment-ului cinematografic românesc și a felului sistematic în care acesta promovează mediocritatea. Și Puiu avea perfectă dreptate în condițiile în care, la vremea aceea, UCIN reușea performanța discreditantă de a nu recunoaște nici Marfa și banii, nici Moartea domnului Lăzărescu, drept ceea ce în mod clar erau – cele mai bune filme românești din 2001, respectiv 2005.

OK, poate că, dintre filmele interesante ale anului trecut, niciunul nu-i o capodoperă ca Lăzărescu – nici Barbarii lui Jude, nici (cu atît mai puțin) Soldații lui Mladenovic, Un prinț și jumătate al Anei Lungu sau Fotbal infinit al lui Porumboiu. Tot ce se poate. Și totuși, cum să acorzi premiul pentru Cel mai bun scenariu nu Barbarilor lui Jude, ci Poveștii unui pierde-vară a lui Paul Negoescu? Nu că acesta din urmă ar fi fost un film prost; un film prost a fost în schimb Moon Hotel Kabul al Ancăi Damian, căruia i s-au acordat totuși două premii de actorie – cel mai bun rol secundar feminin (Rodicăi Negrea) și (sigur, independent de juriu) „premiul președintelui UCIN” (acordat actorului Alexandru Nagy) – două decizii care mi se par greu de argumentat serios. Și, rămînînd la actorie, cît de bine dă faptul că pentru Vasile Pavel-Digudai din Soldații nu s-a putut găsi decît un premiu special, pentru „cea mai bună prestație a unui actor neprofesionist” – categorie la care nici nu s-au făcut alte nominalizări?

Sigur, despre unele dintre lucrurile astea se poate discuta (poate că mi-au scăpat mie unele dintre subtilitățile actoriei din Moon Hotel Kabul, orbit cum eram de kitschul filmului), dar nu e greu de detectat în acest palmares o rezistență la orice prospețime sau creativitate reală (filmele lui Lungu și Mladenovic), la orice are (sau măcar tinde spre) un pic de complexitate intelectuală sau de anvergură conceptuală (filmele lui Jude și Porumboiu). În fine, în mod normal nu m-aș sinchisi: istoria premiilor UCIN m-a învățat să nu mă prea aștept la altceva și, oricum, se poate susține plauzibil că funcția unei instituții precum Uniunea Cineaștilor nu e să propună ierarhii valorice nete, ci, din contră, să creeze armonie între cineaști egalizîndu-i și dîndu-i cîte ceva fiecăruia.

Dar nu pot să nu-mi amintesc de Cristi Puiu cel din anii 2000, care tot denunța mediocritatea (și, prin urmare, era marginalizat de establishment-ul cinematografic local). Și nu pot să nu-l juxtapun cu Puiu 2019, care, devenit parte a establishment-ului, girează cu numele lui mediocritatea unui palmares ca acesta. Intenția mea nu e să speculez cu privire la motivele lui și cu atît mai puțin să-i scot ochii – la urma urmei, e posibil ca palmaresul să nu-i reflecte decît în mică măsură opțiunile, după cum e foarte clar (cel puțin pentru mine) că a îmbătrîni înseamnă (nu numai pentru Puiu, ci pentru cei mai mulți dintre noi) a deveni mai acomodanți cu lumea din jurul nostru, cu alcătuirea ei, cu status-quo-ul. E de înțeles. Întrebarea e pînă unde. Dacă ajungem să nedreptățim ceea ce e nou și proaspăt și inovator și provocator (cum a făcut UCIN-ul în anii 2000 cu filmele tînărului Puiu)? Asta mă sîcîie.