5 de pe Cinepub

Colegii de la Cinepub m-au invitat să fac un Top 5 al filmelor românești de ficțiune disponibile pentru vizionare (în regim gratuit și legal) pe platforma lor.

Iată alegerile mele:

Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005): Prin suspansul pe care-l obține dintr-o estetică pusă sub semnul documentarului observațional și al timpului real, prin umanismul său tensionat în permanență de un umor incomod, prin formidabila aparență de vitalitate a tuturor personajelor care roiesc în jurul muribundului, prin densitatea și precizia detaliilor de clasă, de castă și de cultură instituțională, Moartea domnului Lăzărescu rămâne, pentru destui observatori, momentul de grație al Noului Cinema Românesc.

Marfa și banii (Cristi Puiu, 2001): În 2001, Marfa și banii era un film care o rupea radical cu cinemaul românesc al deceniului precedent. Era un film în care nu se vorbea niciodată de securiști, comuniști sau neocomuniști. Era un film adaptat pragmatic la condițiile financiare din cinematografia românească și, în același timp, un film racordat conceptual la tentativele pe atunci recente ale unor cineaști internaționali ca frații Dardenne, Lars von Trier sau Abbas Kiarostami, de a redefini realismul cinematografic. Era un film cu gangsteri și cu transporturi de droguri, și, în același timp, un film care, prin felul cum folosea timpii „morți” (în care „nu se întâmplă nimic”) și prin virtuozitatea cu care simula sound-ul flecărelii între prieteni aflați la drum, genera un efect puternic de cotidianitate. În fine, era un film care aducea pe ecrane o nouă categorie de tânăr – băiatul de cartier sau „cocalarul” –, care era portretizat fără a fi privit de sus.

Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981): Pe toată durata deceniului nouă al secolului trecut (deceniu în care Lucian Pintilie n-a lansat niciun film), Mircea Daneliuc a fost cineastul român cel mai viguros din punct de vedere artistic și cel mai nonconformist în raportarea la discursul oficial al puterii ceaușiste. Dintre toate filmele românești produse înainte de anul 2000, aproape niciunul nu se mai păstrează astăzi la fel de proaspăt ca Proba de microfon (Daneliuc, 1980) sau Croaziera.

Autoportretul unei fete cuminți (Ana Lungu, 2015): Ana Lungu face filme intimiste, într-o anumită măsură chiar private, și totuși nu lipsite de interes etnografic, nici de ironie, despre tineri de condiție socială privilegiată, Peter-Pan-i de Cotroceni sau de Kiseleff. Dramaturgia pe care o practică Lungu este o microdramaturgie subtilă, iar principala ei dexteritate ca regizoare este aceea de a genera o aparență de spontaneitate, de interacțiuni nescenarizate în prealabil.

Toată lumea din familia noastră (Radu Jude, 2012): Dincolo de aparențele inițiale de „felie de viață” corect decupată dintr-un bloc bucureștean (pe coridoarele căruia sigur miroase a ciorbă), cel de-al doilea film de lungmetraj al lui Jude e o farsă domestică explozivă, al cărei efect scontat e un amestec de amuzament și consternare crucită.

 

 

Reclame