Pentru Scena9, un tur de orizont – note despre cinci filme românești lansate în ultimele săptămîni: Lemonade (Ioana Uricaru), Moromeții 2 (Stere Gulea), Un om la locul lui (Hadrian Marcu), Dragoste 1. Câine (Florin Șerban) și Moon Hotel Kabul (Anca Damian).
Un fragment despre Dragoste 1. Câine:
„Andriuță (starețul din După dealuri) e aici un pădurar care trăiește, undeva în Piatra Craiului, aproape fără legături cu societatea, fără alți companioni în afară de un măgar și un câine. E atât de ursuz încât nici nu i-a dat câinelui un nume. Treptat aflăm că a trăit cândva la oraș. Ceea ce nu aflăm cu precizie este când anume s-ar petrece toate astea – dacă ar trebui să ghicesc, aș spune că în prima jumătate a secolului XX, dar, cu un indiciu sau două în plus sau în minus, ar cam putea fi oricând în ultimii 100 de ani și mai bine. Patrulând prin sălbăticie, pădurarul găsește o femeie (Cosmina Stratan) zăcând inconștientă, cu nasul spart; pare să fi fost violată. O ia la el la cabană și o îngrijește, Noaptea, el stă cu ochii deschiși, culcat pe ceea ce pare a fi o blană de urs, la picioarele patului în care ea se zvârcolește. Când femeia începe să se înzdrăvenească, statutul ei în casa pădurarului devine ambiguu: are ceva dintr-o prizonieră, dar și dintr-o persoană care n-ar vrea să fie nicăieri altundeva, căci n-are unde să meargă. Filmul (cel de-al treilea lungmetraj regizat de Florin Șerban, după succesul lui de la Berlinala 2010, Eu când vreau să fluier, fluier, și după Box, din 2015) e despre cum se apropie cei doi unul de altul – proces în care cuvintele (răzlețe) contează mai puțin decât trosnetele amplificate ale focului.
Dragoste 1. Câine e un film de texturi auditive și vizuale – textura puloverului purtat de Andriuță, tremurul ușor, sub adierea vântului, al firelor de păr de pe urechiușele câinelui. Foarte lucrat la aceste niveluri, este și un film foarte solemn, care aspiră la grandoare via elementaritate: bărbat, femeie, munte și atât (mă rog, și câine, și măgar, și încă vreo trei personaje episodice). Regia lui Șerban aspiră la o măiestrie înțeleasă – macho – ca o combinație de călcătură apăsată și respirație grea. E un cinema musculos – punctul culminant e o scenă de sex pe o creastă de munte, filmată parțial într-un plan general maiestuos, de și mai sus de amanți, cu păduri și văi întinzându-se sub ei, și soare alternând cu umbră. Un film în jurul căruia s-ar putea strânge în anii următori un cult.”
Întregul articol aici.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 