The adults are all right, the kids are aliens: „Alice T.” al lui Radu Muntean

Cel de-al șaselea lungmetraj de ficțiune al lui Radu Muntean, Alice T., este un portret de adolescentă „dificilă”. (Filmele lui precedente tindeau să focalizeze pe personaje masculine – cel mai apăsat în Hârtia va fi albastră și în Boogie.) În maniera binecunoscută a Noului Cinema Românesc, portretul este unul „behaviorist”, fără pretenții de acces la interioritatea personajului. Comportamentul pe care suntem invitați să-l examinăm e scenarizat de Muntean (în colaborare cu Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, coscenariștii săi de la Hârtia va fi albastră încoace) astfel încât să nu-i aducă protagonistei, în mod facil, prea multă simpatie sau căldură din partea noastră; ba din contra.

Rămasă gravidă cu un bărbat oarecare, Alice (Andra Guți) îi declară mamei ei, Bogdana (Mihaela Sîrbu), printre hohote de plâns, că intenționează să păstreze copilul cu orice preț; după ce Bogdana, impresionată, îi acordă întreaga ei susținere, Alice se debarasează în mod nonșalant de sarcină, cu ajutorul unor pastile cumpărate de pe Internet, dar nu spune nimic despre asta acasă, ci își vede, sprințară, de viața ei plină de distracții, până la următoarea vizită la medic, unde în mod inevitabil va fi descoperită; în fine, atunci când inevitabilul se produce, ea izbucnește din nou în plâns, camera lui Radu Muntean documentând minute în șir niște lacrimi, hohote și suspine pe care spectatorii nu au de unde să știe dacă e cazul să le pună mai degrabă pe seama vreunui sentiment de vinovăție, a unei stări generale de dezorientare sau a unei isterii care nu înseamnă nimic.

Filmul lui Muntean se situează polemic atât față de un feel-good movie de tip hollywoodian cum a fost Juno (de Jason Reitman), din 2007, unde liceana rămasă accidental gravidă își asuma responsabilitățile de mamă cu seriozitate și succes, cât și față de un feel-bad movie românesc cum a fost Lumea e a mea (de Nicolae Constantin Tănase), din 2015, unde ni se cerea insistent s-o „înțelegem” pe „eleva-problemă”, arătându-ni-se că e nedreptățită la școală (colegi bullies și bogați, profesori aserviți acestora) și chinuită acasă (tată abuziv, bunică muribundă). „Înțelegerea”, cel puțin în asemenea termeni, e ceva ce Alice T. ne refuză sec: nu e nimic de înțeles.

Ce-i drept, ni se flutură pe la nas informația că Alice a fost adoptată, dar asta constituie o explicație mult prea generală a comportamentului ei manipulativ, funcționând mai degrabă ca explicație a vulnerabilității Bogdanei (care n-a avut ea însăși copii, deși și-a dorit etc.) la manipulările adolescentei. Pe la începutul filmului o vedem pe Bogdana lovind-o, dar nu suntem lăsați să deducem că Alice ar fi un copil chinuit în familie: confruntarea în cursul căreia e lovită este una în care ea însăși se manifestă agresiv (și nu doar verbal), iar pe Bogdana o vedem în restul filmului ținând partea fiicei ei atât în fața actualului partener de viață (Bogdan Dumitrache), cât și în fața unei directoare de școală (Alina Berzunțeanu); violentă n-o mai vedem (data următoare când o lasă nervii, se manifestă plângând singură pe întuneric), în schimb le vedem în mod repetat pe mamă și pe fiică interacționând ca niște prietene (mergând împreună voioase la cumpărături, în vizită la rude etc.). Ba la un moment dat li se alătură și bunica (Alexandrina Halic), pentru a evoca – prilej de veselie deschisă la minte – un episod din adolescența Bogdanei, când aceasta fusese surprinsă în pat, de propria mamă, cu un coleg de școală. Alice nu manifestă niciodată foarte multă căldură, empatie sau curiozitate față de aceste femei din alte generații, dar în asemenea momente pare să se simtă bine cu ele. (Empatia și căldura nu par să se afle chiar în centrul repertoriului expresiv al actriței debutante Andra Guți, care tocmai din acest motiv e potrivită în rolul conceput de Muntean. În plus, este admirabil de necrispată în momente ca acela în care încearcă să-și oprească o hemoragie și, în același timp, să șteargă petele de sânge pe care le lasă peste tot în baia unei prietene.) Alice e la fel de binevenită și în casa (ori în vacanțele) fostului soț al Bogdanei, Sorin (Șerban Pavlu). Atmosfera e și acolo, în general, senin-familială (glume, cântat în cor etc.), iar lumea pare în general descuiată la minte și simpatetică față de condiția ei (deja fictivă în acel moment) de adolescentă gravidă – nu în ultimul rând noua parteneră a lui Sorin, Nadia (Ela Ionescu), căreia Alice i se confesează (într-o formă întrucâtva voalată) pe tema recentului ei avort. E tipic pentru comportamentul adolescentei că, imediat după această semiconfesiune, ea profită de un moment de neatenție din partea binevoitoarei Nadia ca să-i cotrobăie prin poșetă și prin telefon.

Tot așa cum Alice, spre deosebire de protagonista de aceeași vârstă din Lumea e a mea, nu e prezentată ca un copil chinuit acasă, nu prea există nici indicii că ar fi nedreptățită la școală, unde, după cum aflăm de la directoare, ea se află în al doilea an consecutiv de comportament problematic. Ca femeie gravidă, se simte încă și mai îndreptățită să lipsească de la ore decât (după toate aparențele) se simțea oricum, iar autorităților școlare care se pun de-a curmezișul voinței ei (și care, de altfel, nu au fost informate că e gravidă) le ripostează cu formule gen „să mori tu!”. Ce-i drept, în cursul unei asemenea confruntări, un profesor (Teodor Corban) o atinge pe braț într-un mod nepotrivit, dar, așa cum e pus în scenă incidentul, promptitudinea cu care Alice îl acuză pe profesor că a bruscat-o (își cunoaște drepturile și nu ezită să facă din ele arme ofensive) are de ce să lase o impresie mai puternică decât gestul lui abia schițat.

Așadar, ce-i cu această tânără? Este ea așa cum e pentru că trece printr-o fază, printr-un porțiune mai accidentată de adolescență, sau este cazul ei unul care, păstrând proporțiile, bate oarecum spre al lui Kevin din Trebuie să vorbim despre Kevin (2011), unde adolescentul, indiferent de la ce i se trage (din mediul familial, de la Necuratul ș.a.m.d.), e în orice caz o belea hardcore? Dacă politica regizoarei lui Kevin, Lynne Ramsay, era să le întindă spectatorilor, ca pe un platou, un bogat sortiment de cauze posibile și contradictorii (de la Familia Burgheză până la Răul Supranatural) pentru comportamentul tânărului, politica lui Muntean și a coscenariștilor săi este ca, dimpotrivă, să reducă la minimum indiciile de posibile cauze. De-aici și proeminența (poate nedorită de ei și, în orice caz, nu tocmai binevenită) pe care o capătă informația că Alice e un copil adoptat: ea sare atât de tare în evidență și din cauză că, în rest, nu sunt atât de multe lucruri de felul ăsta – cu alură de explicații – în peisaj. (Acestea fiind zise, criticul Flavia Dima l-a citat pe Muntean cu o declarație din care rezultă că, pentru el, condiția de copil adoptat a protagonistei ar constitui o cheie destul de importantă a comportamentului ei.) La cât de puse pe ciondăneală, la cât de potențial toxice pentru copii sunt, de obicei, clanurile familiale middle-class descrise în Noul Cinema Românesc (mai ales la Radu Jude, în Toată lumea din familia noastră, și la Cristi Puiu, în Sieranevada), părinții și restul rudelor lui Alice fac o figură mai curând bună: în general par să se comporte rațional, nu sunt încuiați, n-o țin numai într-un tărăboi etc; la rândul lor, profesorii de la școală apar ca fiind destul de raționali și de răbdători. Rezultatul deciziei de a-i reprezenta astfel este însă o antiteză puternică între adulți și adolescenți, care apar, dacă nu ca niște aliens (și nu dintre cei simpatici și benevolenți, ca E. T.) – cum apare Alice însăși –, atunci cel puțin ca niște adulți neterminați.

Alice e, desigur, un caz extrem de iresponsabilitate: pusă de mama ei, Bogdana, în fața a două opțiuni – avortul sau păstrarea copilului – și contând, în ambele variante, pe susținerea mamei, ea bramburește și năclăiește totul afirmând că vrea copilul, apoi avortând, apoi continuând să se comporte ca și când l-ar aștepta. Dar și ceilalți adolescenți din film se comportă duplicitar sau, dacă nu, atunci sunt fie opaci într-un mod vag necreditabil, nedemn de încredere, fie lipsiți de un profil distinct, nedefiniți – neisprăviți în sensul ăsta. Decizia de a-i descrie dintr-o perspectivă complet nesentimentală este admirabilă în sine, dar refuzul sentimentalismului e una, în timp ce selecția detaliului descriptiv din acest film se face pe alocuri suspectă de ostilitate. Astfel, nu numai că mai toți adolescenții de-aici par să fie versați sexual, dar ei se manifestă ca atare în feluri care se pretează de minune la a fi calificate drept „promiscue”. Apoi, omniprezența noilor tehnologii și a rețelelor de socializare în viețile acestor „mileniali” e semnalată preponderent în contexte care pun aceste lucruri într-o lumină cel puțin suspectă. (Ostilitatea asta poate aminti un pic de-a unor filme de Larry Clark, precum Kids și Bully, notorii în anii ’90 și 2000, o diferență fiind aceea că perspectiva lui Clark era și lubrică, pe când a lui Muntean e „clinică”.) A refuza sentimentalismul și pretențiile de acces la interioritățile adolescenților nu-i așa o performanță dacă înseamnă și a da târcoale unor clișee conservatoare despre acești-extratereștri-de-printre-noi. Dacă Alice T. a primit cronici mai reci decât orice alt film de Muntean de după debutul său, Furia (vezi Variety, Hollywood Reporter, Sight & Sound, plus diatriba Flaviei Dima de pe Acoperișul de sticlă), asta nu e doar din cauza unor eventuale sensibilități excesive față de subiectele abordate aici de regizor și de colaboratorii săi, ci și din cauză că, altfel decât la nivel formal (unde tehnica regizorală a lui Muntean este sclipitoare), Alice T. nu are prea mult de oferit.