„Tata, facultatea-i gata”: „Autoportretul unei fete cuminți” (2015) al Anei Lungu

Această cronică de film a fost publicată inițial în Dilema veche nr. 586, 7-13 mai 2015.

autoportretul 1

Ana Lungu e o regizoare născută în 1978. Fostă secretară de platou la Moartea domnului Lăzărescu și protejată a soților Cristi și Anca Puiu, ea a semnat pînă acum (fără finanțări de la CNC) două lungmetraje: Burta balenei (coregizat cu Ana Szel) și recentul Autoportretul unei fete cuminți (produs de Anca Puiu). Dramaturgia pe care o practică Lungu în ambele filme este o microdramaturgie. Ca destule alte filme românești recente, situate din punct de vedere estetic într-un punct sau altul de pe drumul deschis pe plan local de Puiu cu Marfa și banii și mai ales cu Moartea domnului Lăzărescu, mai vechiul (2010) Burta balenei prezenta cîteva ore din viața unui personaj, timp în care se contura, amplifica și rezolva o situație de criză. Una dintre sursele de distincție ale filmului consta în caracterul neobișnuit de minor – minor chiar și la standardele unui cinema dedicat pînă la militantism producerii unui efect de realitate cotidiană – al respectivei situații de criză: o femeie își pierdea telefonul și, dacă nu-l recupera, risca să rateze un eventual apel de la un bărbat de care era oarecum interesată. Atît. Încă și mai dedramatizat, Autoportretul unei fete cuminți nici măcar nu prezintă o situație de criză, o învolburare apărută în fluxul zilelor cuiva. Microdramaturgia sa e de un alt tip (practicat la rîndul său în cinemaul românesc contemporan – de Marian Crișan, de pildă, în filmul său din 2013, Rocker): ea urmărește, pe o perioadă mai lungă, mai multe fire ale vieții cotidiene a cuiva.

Personajul urmărit e o tînără bucureșteană (Elena Popa) de condiție socială privilegiată, doctorandă în inginerie seismică. Pe lîngă pregătirea doctoratului, printre firele existenței ei cotidiene, urmărite în film pe durata a (ceea ce pare a fi) aproximativ un an, se numără insistentele ei insomnii, clandestinele ei întîlniri erotice cu un tînăr medic însurat (Emilian Oprea) și o mutare dintr-un apartament în altul (aparținînd tot familiei). Cel mai ambițios proiect pe care-l verbalizează în tot acest timp privește cumpărarea unui cîine; și nici acesta nu e dus la îndeplinire, după ce primește avize negative atît de la tată, cît și de la amant. Privitor la acesta din urmă, protagonista nu verbalizează nici un proiect. Din punct de vedere scenaristic, relația lor nu e construită ca un conflict cu un crescendo și un climax în toată regula. Nemulțumirile și tensiunile dintre ei rămîn înăbușite, nu irump în acuzații; atunci cînd unul din ei îl anunță pe celălalt că s-a hotărît să pună capăt relației, o face sec, iar greutatea conferită momentului prin prezentare de către regizoarea Ana Lungu nu e nici mai mare, nici mai mică decît a oricărui alt moment din film.

Tehnica de expozițiune este foarte oblică: nu e nici pe departe evident de la bun început că atît tatăl, cît și amantul sînt medici, și că primul e șeful celui de-al doilea. Tot așa, asemănarea dintre ei, din perspectiva felului în care o tratează pe protagonistă, nu e pusă pe tavă; prelevarea ei cere un pic de atenție, poate și un pic de sensibilitate feministă. Amîndoi îi tot spun protagonistei ce “are rost” și ce “n-are rost” să facă; rațiunea e apanajul lor și de la pupitrul ei de comandă o văd pe eroină ca pe o ființă debilă, care n-ar fi nimic fără ghidajul lor.

Autoportretul unei fete cuminți e un film subtil, deși nu atît de subtil încît să nu-și expliciteze tema la un moment dat, prin referire la un cîntec de Ada Milea care o pune în cuvinte: “Tata, facultatea-i gata; / Unde să mai meargă fata –/ Ratata și stricata? / Tata, facultatea-i gata.” Crizei înțelese ca situație excepțională, care nu se repetă chiar în fiecare zi (chiar dacă e vorba doar de pierderea unui telefon), i se substituie aici criza înțeleasă ca o stare cronică, stagnantă. Protagonista suferă de spleen și derută post-adolescentine, agravate de complacerea într-o dependență infantilizantă de protecția părinților și de învîrteala într-un cerc strîmt de relații cu prieteni care nu văd nici ei mult mai departe de limitele cercului. La sfîrșitul perioadei în care o observăm, ea n-a ajuns să-și manifeste nemulțumirea la un nivel mai serios decît acela al bruscării propriilor prieteni, în timp ce joacă “Adevăr sau provocare?”: făcînd invizibilă, spre disconfortul lor, linia de demarcație dintre ce e joc și ce e “pe bune”, ea îi declară din senin unui băiat din grup că ar vrea să se culce cu el. Atît prin problematica asta, cît și prin tehnicile sale dramaturgice dedramatizante, Autoportretul unei fete cuminți se încadrează într-o specie de cinema la originea căreia se află Antonioni.

Demersul lui Lungu mai are însă și o dimensiune autodocumentară: Lungu nu apare în film, după cum nu apărea nici în precedentul, dar dacă acolo își distribuia diverși prieteni (care nu erau actori profesioniști) în rolul prietenilor protagonistei (jucate de co-regizoarea Ana Szel), aici își distribuie propriii părinți în rolul părinților protagonistei. Filmul e mult agrementat ca spectacol în urma acestei mixturi între personaje (precum protagonista și amantul ei) create de actori profesioniști, cu ajutorul dialogurilor scrise în prealabil de Lungu, și personaje create de actori neprofesioniști (precum tatăl), care par să improvizeze și care, în orice caz, pun de la ei tot felul de idiosincrazii greu scenarizabile.

Raportat la modestele sale ambiții etnografice și autobiografice, filmul e ireproșabil, deși nu e tocmai flatant pentru autoare faptul că pare filmul de debut al cuiva ieșit din facultate și din adolescență mult mai recent decît a ieșit Ana Lungu.

autoportretul 2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

O părere la “„Tata, facultatea-i gata”: „Autoportretul unei fete cuminți” (2015) al Anei Lungu

  1. Pingback: Peter-Pan-ii Anei Lungu: „Un prinț și jumătate” | Lucruri care nu pot fi spuse altfel

Comentariile nu sunt permise.