„Cînd se lasă seara peste București sau metabolism” (Corneliu Porumboiu, 2013)

Această cronică de film a apărut inițial în Dilema veche nr. 496, 15-21 august 2013. 

 Prezentat de curînd, în premieră internațională, la Festivalul de la Locarno, noul film al lui Porumboiu, Cînd se lasă seara peste București sau metabolism, e o hipersubtilă anti-romance. Invocînd o imaginară gastrită, un regizor de film la vreo 35 de ani, Paul (Bogdan Dumitrache), se învoiește de la producătoarea sa pentru o întreagă zi de filmare, zi pe care și-o petrece în compania unei actrițe debutante, Alina (Diana Avrămuț) – interpretă a unui rol secundar în filmul său –, cu care se află în toiul unei aventuri. Paul e nezîmbitor și parcă ros în permanență de ceva, iar Alinei îi vorbește oarecum de sus – face pe profesorul cu ea. Alina e la rîndul ei nezîmbitoare, cu spatele drept și dicția precisă; e oarecum “sfinxiană”, dar vigilentă, deci un pic încordată – o tînără persoană autoconstruită în vederea succesului, autodresată să fie atentă la ocazii, să extragă toată învățătura posibilă din experiențele care i se oferă.

Compus din numai 17 cadre (majoritatea perfect fixe), filmul e rarefiat (în majoritatea timpului nu sînt decît ei doi pe ecran) și foarte “structural” – ziua celor doi (adică story-ul) cuprinde două conversații în mașină, două restaurante, două acte sexuale (off-screen amîndouă) și două repetiții (în stil pantomimic) pentru scena care ar urma să fie filmată în ziua următoare. E vorba despre o scenă proaspăt venită în mintea lui Paul și construită în jurul nudității Alinei.

Conștient de narcisismul de care sînt pîndiți regizorii atunci când își transformă propria activitate profesională în subiect de film, Porumboiu îi opune un scepticism riguros, care-i refuză activității respective orice mistică, orice excepționalism. În Noaptea americană a lui Truffaut, filmul-din-film o fi el lipsit de valoare, după cum și amorurile de pe platou sînt simple ships that pass in the night, dar întreaga viermuială efemeră tot e postulată ca fiind magică; iar regizorul de-acolo (jucat chiar de Truffaut) n-o fi el adoratul maestro din 8 ½ al lui Fellini, dar ascetismul lui (după cum sublinia Godard într-o scrisoare ostilă către Truffaut, el este singurul personaj din film care nu face sex) are propriul său glamour monastic. Aflat pe-atunci în faza lui de reeducator maoist, Godard îl acuza pe Truffaut că mistifică realitatea propriilor tranzacții cu vedetele feminine din filmele sale (inclusiv cu Jacqueline Bisset, vedeta Nopții americane). Metabolism… este despre unele dintre realitățile mistificate de Truffaut.

Idila Alina-Paul este una în care Paul – ca regizor – are pîinea și cuțitul; ce are Alina – ca baricadă împotriva propensiunilor lui controlatoare – e un foarte cultivat autocontrol, care, coroborat cu tinerețea ei, sugerează secrete inviolabile, fețe la care Paul n-are acces (abia după o oră iese la iveală că ea mai are un prieten), un trecut și (cel mai probabil) un viitor care nu-l includ. Toate manevrele lor de dominare, respectiv de afirmare a independenței (eventual și de pedepsire, pînă la urmă), sînt atît de subterane, încît abia versurile cîntecului de pe genericul de final pecetluiesc caracterul de anti-romance al filmului (“Cînd ne-am despărțit, Cristina, / Aveai părul frumos rău;/ Doar floarea de măr / Ți-a căzut din păr.”), dar ce se întîmplă în el e foarte simplu: în timpul unei filmări, atenția masculului regizor e distrasă (posibil semn al incipientei crize de la 40 de ani) de o tînără actriță. Restul sînt (auto)mistificările lui Paul, care, de-a lungul zilei, teoretizează compulsiv (nu întotdeauna și consistent) pe o serie de subiecte, ca și cînd lucrurile acelea importante l-ar măcina pe el cel mai intens. Printre subiectele respective se numără: valoarea memento-documentară a filmului (îl păstrează veșnic tînăr pe cel filmat); funcția lui socio-politico-justițiară (pe care Paul o redescoperă exact în momentul în care amețeala erotică începe să-i treacă); rolul jucat de lungimea finită a rolei de peliculă (300 de metri, corespunzînd unei durate de 11 minute) în evoluția cinema-ul narativ al secolului XX și consecințele dispariției peliculei pentru evoluția lui viitoare: sau (mai puțin direct legată de cinema) relația dintre gradul de rafinament al diferitor bucătării naționale și gradul de rafinament al ustensilelor folosite în culturile respective (tacîmuri, bețișoare etc.) pentru a media între om și hrană.

Acestor plonjoane ale protagonistului într-o mistică a cinema-ului (și a artei în general), Porumboiu le răspunde lăsînd endoscopia lui Paul (trucată pentru a-i confirma gastrita) să umple ecranul pentru cîteva minute: e tot o formă de cinema documentar, dacă nu chiar forma supremă de spovedanie prin cinema – spoveditul chiar ne lasă să privim în măruntaiele lui –, și iată cît e de ușor falsificabilă. Gîndurile protagonistului s-or avînta ele spre tot felul de idei înalte, despre menirea și evoluția artei, dar la bază stă un singur adevăr: libidoul – și derizoriul acestuia. Complacerea într-o conștiință a derizoriului își are riscurile ei – riscuri de care Porumboiu ar trebui să țină cont pe viitor –, dar, pînă una-alta, Metabolism… e o bucată de cinema evoluat pînă la un nivel la care nu are concurență în producția românească de anul acesta.