„Al doilea joc” (Corneliu Porumboiu, 2014)

Această cronică de film a fost publicată inițial în Dilema veche nr. 530, 10-16 aprilie 2014.

al doilea joc poster.jpg

 

Al doilea joc al lui Corneliu Porumboiu constă într-un video-obiect ready-made – înregistrarea TVR a unui meci Steaua-Dinamo din decembrie 1988, arbitrat de tatăl regizorului –, pentru care cei doi Porumboiu au asigurat, în 2013 (în ceea ce sună ca și cînd ar fi fost o singură, informală ședință, cu telefoane sunînd și brichete clicăind), un comentariu din off pe două voci (în locul celui furnizat inițial de Cornel Pumnea). Revalorificate de Porumboiu, după 25 de ani, ca artă vizuală, imaginile de arhivă – cu jucătorii poticnindu-se timp de 90 de minute, fără să înscrie nici un gol, printr-un amestec de zăpadă și pămînt, sub privirile unor spectatori prostrați, cu fețele ascunse de glugi și de umbrele, de perdeaua ninsorii și de starea proastă a materialului filmat – se pretează perfect interpretării în cheie alegorică: vechiul tele-spectacol sportiv poate fi privit acum ca un dans absurd-macabru – al futilității (scorul rămîne 0-0), al terminalității (ninge ca de sfîrșitul lumii) și, în particular, al falimentului unui regim politic (suporterii plouați, stadionul fără reclame – ceaușismul în faza sa de austeritate terminală).

al doilea joc

al doilea joc 2

Sensibil la sugestivitatea multidirecțională a imaginilor, Corneliu Porumboiu tot încearcă (fără a insista prea tare) să deschidă discuția din off într-unele dintre aceste direcții; mai degrabă lipsit de chef, fostul arbitru tinde însă să închidă, unul după altul, subiectele deschise de fiul său. Astfel, tatăl se arată indiferent la poezia atribuită de fiu ninsorii. Din actualul lui punct de vedere, meciul, în general, nu conține nimic “frumos” – doar îndîrjire futilă. Regizorul încearcă mici inflexiuni nostalgice: pe vremea aceea se juca mai frumos – un jucător nu cădea automat, la cea mai mică atingere, în careul advers. De obicei, fostul arbitru răspunde pragmatic și pe un ton somnolent, dacă nu de-a dreptul plictisit: lumea trăiește în prezent și, după 25 de ani, nici problemele astea, nici altele ridicate de fiul său – eventualele probleme diplomatice presupuse de arbitrarea unei întîlniri între echipa Securității și cea a Amatei, numărul de informatori din rîndurile arbitrilor internaționali de cetățenie română – nu mai interesează pe nimeni; un meci e un spectacol perisabil, a cărui capacitate de a stîrni interes larg durează fix atît cît se joacă, după care nu rămîn mult mai mult decît niște madlene pentru uzul contemporanilor, niște mementouri ale propriei îmbătrîniri (“Ce tineri erau jucătorii!”).

Regizor înclinat să dea tîrcoale, cu fler și circumspecție, problemelor care-i preocupă pe teoreticienii de film, Porumboiu-fils compară de două ori înregistrarea cu un film de cinema, precizînd a doua oară că filmul respectiv ar putea fi unul de-al lui – “lung și nu se întîmplă nimic”; intuiție pe care n-o explică (și pe care Porumboiu-père o întîmpină indiferent, cu tot cu oferta jucăușă a fiului de a-l transforma în erou de film), dar care se poate susține (de altfel, e departe de a fi nouă). Printre lucrurile pe care un meci înregistrat le are în comun cu un film de cinema se numără limita de durată, caracterul de narațiune (întărit de prezența unei numărători inverse) și acela de spectacol, unele convenții de prezentare (nu numai genericul de final, ci și reguli stilistice mai particulare, precum aceea că, într-o transmisiune optzecist-românească de pe stadion, la cel mai mic semn de altercație se comuta de la vederi cu terenul la vederi cu tribunele) și, nu în ultimul rînd, transformarea inexorabilă a spectacolului, pe măsură ce trece timpul, în documentar despre actorii săi (“Ce tineri erau!”) și, pînă la urmă, în dans al umbrelor/fantomelor.  De asemenea, vechiul ideal de arbitraj al lui Adrian Porumboiu – acela de a-și face simțită autoritatea polițienească într-o măsură cît mai mică, preferînd să păstreze fluiditatea jocului (strategie înțeleaptă în cazul unui meci Steaua-Dinamo de dinainte de 1989) – e ușor de analogizat cu idealul unei regii cinematografice “neintervenționiste”, “observaționale”, autoefasante; paralelă care nu pare să-i scape omului de film, în momentul în care îi face omului de fotbal complimentul cum că, după o jumătate de meci, nu-i mai simte intervențiile în joc. Deși e mîndru de ce-a realizat ca arbitru, tatăl continuă să nu se lase ușor antrenat într-o discuție despre lucrurile astea, iar fiul nu-l presează; conversația e mormăit-toropită, stagnantă (ca meciul în cauză), cu multe pauze.

Conceptual, Al doilea joc e un hibrid promițător între două genuri perfect legitime: genul căruia îi aparține pe partea de video este acela al filmului făcut din found footage (cu alte cuvinte, al filmului ca obiect găsit), iar genul căruia îi aparține pe partea de audio este acela al home movie-ului. Dar la fel de legitimă e întrebarea dacă ceea ce se adună e mai mult decît o tatonare sumară a unui material ofertant, tatonare în urma căreia artistul rămîne cu mîna goală, exceptînd un șirag de sugestii vaporoase despre fotbal, cinema, ceaușism și viață în general.