Ce rămâne din cinemaul „nouăzecist”

În calitate de coordonatori ai volumului colectiv Filmul tranziției. Contribuții la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist” (apărut la editura Tact), Gabriela Filippi și cu mine am fost intervievați zilele astea de Vasile Ernu. Tot el urmează să modereze o dezbatere despre volum, programată pe 21 februarie la Muzeul Național al Literaturii Române. (În afară de Gabriela Filippi și de mine, la dezbatere urmează să participe o parte din autorii care au contribuit cu studii și eseuri la Filmul tranziției.) În momentul de față, volumul poate fi cumpărat din librăriile Cărturești, de pe site-ul Emag.ro și de pe site-ul editurii Tact.

Las și aici un fragment din interviu:

Vasile Ernu: Putem numi un număr de filme şi regizori marcanţi ai acelei perioade? Care ar fi aceste filme, aceşti regizori?

Andrei Gorzo: Lucian Pintilie nu avusese nicio premieră cinematografică în anii ’80. Avusese un film gata de lansare de la începutul deceniului respectiv – De ce trag clopotele, Mitică? –, dar autoritățile îl ținuseră sub cheie. Ei bine, filmul se lansează imediat după căderea regimului Ceaușescu – volumul nostru conține o analiză a receptării sale, realizată de Gabriela Filippi. Și, din momentul acela, anii ’90 îi aparțin lui Pintilie, care până la sfârșitul deceniului avea să mai facă încă patru filme – niciunul fără răsunet local și internațional –, pentru ca deceniul următor să-l înceapă filmând un scenariu de Puiu și Rădulescu (Niki Ardelean, colonel în rezervă), după ce-i ajutase financiar pe cei doi să termine Marfa și banii. Pintilie e important și pentru această generozitate, care înlesnește trecerea de la cinemaul «nouăzecist» la «noul cinema românesc».

În anii ’80 – adică în absența lui Pintilie –, Mircea Daneliuc se impusese drept cineastul român cel mai curajos politic și totodată cel mai viguros artistic: trei dintre filmele realizate de el în acel deceniu – Proba de microfon, Croaziera și Iacob – rămân și astăzi foarte-foarte proaspete. Din păcate nu e cazul filmelor lui de după ’90, deși Daneliuc a rămas prolific (chiar ținând cont de pauza foarte lungă pe care a făcut-o între 1995 și 2003), iar unele dintre aceste filme «nouăzeciste» au fost primite la vremea lor ca niște evenimente (Patul conjugal, Senatorul melcilor). Analiza eșecului său este una dintre mizele volumului nostru, abordată de mai mulți autori, din unghiuri diferite.

Patul_conjugal_1336033073_1993

În fine, anii ’90 constituie și deceniul lui Nae Caranfil. Lungmetrajul lui de debut, È pericoloso sporgersi, a fost întâmpinat de critică, la vremea aceea, ca o șansă de renaștere pentru întreaga noastră cinematografie. Asfalt tango, comedia lui erotico-satirică de la jumătatea deceniului, e un film foarte datat, dar datat într-un fel interesant, aș zice eu: ca film al unui artist popular care la vremea aceea se afla în contact cu societatea, în sensul că era atent la tensiunile ei, la diversele discursuri care se războiau între ele, aș zice că are ce să ne spună azi (poate chiar mai multe decât a avut la momentul premierei, când în ochii criticii au sărit mai ales stângăciile și tușele groase).

Gabriela Filippi: Probabil că (pe lângă Nae Caranfil care își făcea debutul în lungmetraj în anii ’90, și de Andrei Ujică, care realiza primele sale două lungmetraje tot în anii aceia, dar care avea să fie cu adevărat recunoscut și prețuit în cultura locală abia după mijlocul anilor 2000, și al cărui statut era, oricum, unul excepțional, din moment ce filmele sale aveau mai multe legături cu cinematografiile altor țări) cu adevărat marcanți pentru anii ’90 au fost regizorii care s-au consacrat înainte de Revoluție: Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Sergiu Nicolaescu, Dan Pița. Iar asta din mai multe cauze. În primul rând, odată cu schimbarea regimului politic, aceștia au ajuns să conducă principalele studiouri de film, prin care își produceau mai întâi filmele proprii, și prin care, în plus, își imprimau preferințele artistice selectând proiectele altor scenariști și regizori pe care alegeau să le producă. Două eseuri din volum (semnate de Bogdan Jitea și de Radu Toderici) tratează impactul, mai degrabă dezastruos, pe care reorganizarea instituțională de după 1989 și promovarea autorilor generației ’70 în fruntea studiourilor l-au avut asupra cinematografiei românești în deceniul zece. În al doilea rând, contează faptul că acești regizori aveau deja la vremea respectivă experiență în realizarea de filme și se remarcaseră printre cei din generația lor – filmele pe care le realizaseră în deceniile precedente Pintilie, Daneliuc, Pița (dar și Stere Gulea și Alexandru Tatos, care însă a murit la nici o lună după Revoluție) se găsesc azi pe bună dreptate pe primele locuri în preferințele criticilor și istoricilor de film români. Iar dacă în ceea ce îi privește există o accepțiune foarte răspândită (pusă în discuție în câteva dintre eseurile din volum – de Andrei Gorzo, în eseul său despre Mircea Daneliuc, sau de Ionuț Mareș) conform căreia opera lor de dinainte de Revoluție nu a fost niciodată egalată de cea de după (poate cu excepția lui O vară de neuitat în cazul lui Pintilie), totuși filmele lor au o personalitate mai clară decât filmele debutanților sau chiar ale unor regizori mai vechi (cum e cazul lui Iulian Mihu și al său foarte neobișnuit Băiat cu o singură bretea). Este de presupus că, într-o oarecare măsură, proiectele debutanților (mulți dintre ei rămași la stadiul de debutanți, necontinuându-și cariera printr-un al doilea film) par cumva scăpate de sub control și ca urmare a inexperienței regizorilor, nu doar ca reflexie a epocii în care au fost produse. Pentru mine rămâne o întrebare dacă renunțarea la comisiile de lectură a scenariilor și importanța care s-a pus asupra libertății nestăvilite de creație după desființarea cenzurii nu au lucrat, într-o oarecare măsură, și în detrimentul filmelor produse în anii ’90, facilitând intrarea în producție a unor scenarii neîndeajuns elaborate.

[…]

V. E.: Bun, privind în urmă putem deja să ne întrebăm: ce a rezistat şi ce va rezista din filmele acestei perioade? Ce ne rămîne moştenire din cinemaul românesc «nouăzecist»?

A.G.: Depinde din ce perspectivă e pusă întrebarea. Din perspectiva șanselor de includere într-un canon relativ durabil de filme românești considerate valoroase, cotă bună au acum O vară de neuitat al lui Pintilie, Videograme dintr-o revoluţie al lui Harun Farocki și Andrei Ujică (doar parțial un film românesc) și nu multe altele.

vara de neuitat.jpg

O vară de neuitat (1994)

Astea fiind zise, unii dintre autorii care scriu în volumul nostru pledează pentru reevaluarea unui număr de filme mai obscure, de la Unde la soare e frig al lui Bogdan Dumitrescu (1990) până la Dragoste și apă caldă al lui Dan Mironescu (1992).

Din perspectiva cuiva care nu e însă interesat în primul rînd de valoarea artistică, ci de vizitarea și revizitarea epocii, de cercetarea ei, multe dintre filmele anilor ’90 prezintă valoare simptomatică și documentară.”

Întregul interviu poate fi citit aici.

Anunțuri