Kael la Berkeley

Ultimele zile în California (ca Fulbright visiting scholar la Stanford University)… La plimbare prin Berkeley. Întâmplarea face ca zilele astea să umblu după mine cu ediția românească a romanului-cult Flicker, al lui Theodore Roszak (care a murit la Berkeley în 2011, la vârsta de 77 de ani). Printre personajele importante ale romanului se numără o femeie numită Clarissa (Clare) Swann, critic de cinema, în care se poate recunoaște, fără niciun risc de confuzie, un portret ficționalizat al criticului american Pauline Kael. De Berkeley se leagă și prima parte a vieții lui Kael (născută în 1919 într-un orășel de pe lângă San Francisco, din părinți imigranți – evrei polonezi.) Acolo și-a făcut studiile (în filosofie; licența nu și-a dat-o). Acolo și-a început cariera, ocupându-se de un cinema de artă și făcând emisiuni la radio. Cinemaul nu mai există; a fost distrus într-un incendiu din 2011.

Berkeley Cinema Guild 2Berkeley-Cinema-Guild-and-Studio-Theaters-photo-Edward-Landberg-PFA-LibraryBerkeley Cinema Guild Theater pe la începutul anilor ’60, când P. K. făcea selecția filmelor.

berkeley cinema guildBroșuri-program scrise de P. K. pentru Berkeley Cinema Guild Theater.

Mai jos este textul unei emisiuni radiofonice de-a ei din ianuarie 1963 (text inclus în prima ei carte, I Lost It at the Movies, publicată în 1966). L-am tradus tot zilele astea, printre picături, ca labor of love, pentru comuniunea cu vocea ei, cu care m-am întâlnit pentru prima dată pe la începutul anilor ’90, deschizând din întâmplare o carte de-a ei la Centrul Cultural American din București, și care a fost prima voce literară de care m-am îndrăgostit durabil.

kael Berkeley 1960

Kael pe la începutul anilor ’60

 

E un text datat în unele privințe. Felul în care se referă la Freud se cere explicat: ținta lui Kael este utilizarea dată psihanalizei freudiene în America anilor ’50 – o utilizare normativă, represivă (ca instrument de control îndeosebi al populației feminine), denunțată de Betty Friedan în cartea ei clasică (tot din 1963) Mistica feminității. Până la sfârșitul anilor ’60, lucrurile aveau să se schimbe, iar psihanaliza avea să fie asociată cu alte idei, de astă dată progresiste. Privită din perspectiva acelor schimbări, Kael a rămas o feministă old school: cea mai recentă generație de feministe de care fusese influențată profund era, probabil, generația Virginiei Woolf.

În fine, trist nu este că textul ei e datat pe ici, pe colo; trist e că, în linii mari, lucrurile împotriva cărora se războia ea în 1963 nu au dispărut, ba chiar s-au agravat unele dintre ele.

Deci iată-l:

Sunt hotărâtă să încep 1963 cu dreptul, fără resentimente rostogolite din 1962, deci cer permisiunea de a plăti câteva datorii. Mai întâi vreau să spun câteva cuvinte pe marginea unei scrisori primite de la o ascultătoare. Aceasta începe astfel: „Domnișoară Kael, presupun că nu sunteți măritată – tăișul neplăcut din vocea dumneavoastră este ceva ce dispare atunci când o femeie învață să-i pese de alte persoane.” Nu e oare remarcabil cum femeile, care obișnuiau să fie mândre de castitatea lor, își poartă acum cu nu mai puțină autocomplacere statutul de soții? L-au citit pe Freud și se iluzionează nu numai că a fi măritate e mai sănătos și mai „matur”, ci și că asta-ți îmbunătățește caracterul. Corespondenta mea se și semnează cu numele soțului ei, precedat de un „dna.”, atât e de îngrijorată că nu-i voi aprecia la justa valoare această acceptare plenară a propriei feminități. Cu alte cuvinte, dacă această doamnă John Doe s-ar semna, pur și simplu, Jane Doe, aș fi în stare s-o confund cu o virgină din aia neplăcută și tăioasă, aș risca să nu înțeleg profunzimea și căldura experienței conjugale din interiorul căreia îmi scrie.

Doamnă Jane Doe, mă întreb dacă, în siguranța stării dumneavostră matrimoniale, v-ați gândit vreodată dacă n-ar fi exclus ca tocmai faptul că-ți pasă de alții să dea vocii tale un anumit tăiș. Și mă întreb dacă v-ați gândit vreodată cât de greu îi este unei femei în această epocă freudianizată – care se dovedește a fi o nouă epocă victoriană prin felul în care sunt văzute femeile care fac ceva – să manifeste ceva inteligență fără ca din cauza asta să i se atribuie însușiri precum agresivitatea nenaturală, încrâncenarea vindicativă sau lesbianismul. Acuzațiile vin de obicei de la bărbați cărora li s-a întâmplat să rămână fără argumente în polemici cu femei; le place să se consoleze cu ideea că femeile respective ar fi semi-masculine. Acest nou freudism merge dincolo de victorianism în prezumția lui placidă că o femeie care-și folosește mintea încearcă să-i concureze pe bărbați. Nu era destul de rău ca femeile care dovedeau creier să fie privite ca niște curiozități ale naturii în genul cățeilor vorbitori; acum se presupune (cu ricanări și dat coate) că ele încearcă să dezvolte penisuri – o performanță care, după cum orice bărbat poate depune mărturie, eclipsează total conversația canină.

Doamna John Doe și alte surate ale ei care-mi trimit asemenea scrisori par să extragă din Freud învățătura că inteligența, aidoma penisului, este un atribut masculin. O femeie adevărată trebuie să fie dulce și pasivă – nu trebuie să polemizeze, să vină cu opinii incisive, să se înflăcăreze pentru o idee. Prezumția e că sexul – sau cel puțin sexul reglementat, conjugal – acționează ca un tranchilizant. Cu alte cuvinte, aceste femei freudianizate acceptă tot acel complex al pasivității împotriva căruia au luptat feministele.

Doamnă Doe, știi ceva? Nu mă deranjează câtuși de puțin faptul că vocea mea sună tăios. Eu mă revendic de la tradiția acelor feministe pre-freudiene. Și mai știi ceva? Cred că te temi atât de tare să nu fii percepută ca încercând să intri în concurență cu acele egouri masculine, dublate întotdeauna, desigur, și de intelecte sclipitoare, încât îi plictisești de moarte pe bărbați.

În continuare, doamna care mă atacă pentru vina de a fi tăioasă și neplăcută scrie așa: „Am fost foarte decepționată de discursul dumneavostră caustic despre postul de radio KPFA, ținut chiar la postul respectiv. Îmi și pare rău pentru dumneavoastră, e într-adevăr trist să nu fii primit o educație liberală care v-ar fi permis să aflați că mulți oameni au multe domenii de interes, astfel încât să nu vă mai expuneți propria ignoranță.” Întâmplător, doamna își expune propria educație liberală scriind „să nu fii primit” în loc de „să nu fi primit”. A răspunde la scrisori de felul ăsta e o risipă de spirit. Ce-ar trebui să fac, să-mi scot la măsurat propria educație – liberală și sexuală? Să-i explic că Pauline Kael e numele pe care l-am primit la naștere, că el nu-mi explică vicisitudinele maritale, a căror luare în calcul ar fi complicat inutil formalitatea purtării unei nume?

Dar nu faptul că prefer să-mi spun pe propriul nume, drept care sunt prezentată ca „domnișoara Kael”, le deranjează pe doamnele Doe – cea care a semnat scrisoarea de față sau altele. Ce le deranjează e faptul că exprim idei care le sunt antipatice. Dacă m-aș prezenta cu trei nume, ca poetesele acelea din Saturday Review of Literature, doamna Doe tot nu m-ar putea suferi. Dar e semnificativ faptul că mă atacă pentru că sunt „domnișoară” și nu „doamnă”. Ca „doamnă John Doe”, ea îmi e superioară moral: pentru femeia modernă, pierderea oficială a virginității e o victorie comparabilă cu ce era pentru femeia victoriană păstrarea oficială a acesteia. Mă bucur pentru doamna Doe că are un soț, dar, atunci când îmi scrie în apărarea postului de radio KPFA, o face ca o minte virgină. Și e ăsta chiar așa un motiv de bucurie?

Omologul masculin al doamnei Doe, adică al femeii mature-aflate-în-siguranță-emoțională-care-a-primit-o-educație-liberală-și-e-plină-de-feminitate, se regăsește și el în cutia mea de scrisori. Iată deci o scrisoare de la un bărbat cu adevărat plin de masculinitate. Iată-i textul integral: „Dragă domnișoară Kael, dacă tot știi atât de multe despre arta filmului, de ce nu faci dumneata filme? Să-ți spun eu de ce: ca să faci filme ai avea nevoie de o pereche de coaie.” Domnule Doe-Doe sau Dodo (fac uz de repetiție în onoarea celor două atribute ale domniei tale), filmele se realizează – cum se scrie, de altfel, și critica – prin aplicarea inteligenței, a talentului, a gustului, a emoției, a educației, a imaginației și a discernământului. E timpul ca atât dumneata, cât și ceilalți, mulți, care-ți seamănă, să încetați să mai gândiți cu giuvaierele genitale. În rest, la imbecilitatea asta veche cu dacă-știi-atâtea-despre-filme-de-ce-nu-faci-filme există un răspuns standard: ca să știi dacă niște ouă sunt bine preparate, nu trebuie să fi clocit și tu ouă la rândul tău.  Și, dacă informația asta te face să te simți mai bine, află că am făcut filme și că eforturile mele în direcția respectivă n-au fost sabotate de niciun fel de deficiențe biologice.

Alții s-ar putea întreba de ce îmi iau din timp ca să răspund la asemenea scrisori. Motivul e că aceste două mostre, deși mai primitive decât grosul corespondenței pe care o primesc, nu reprezintă decât versiuni extreme ale unui discurs de care mă lovesc în foarte multe dintre scrisorile dumneavostră. Există, desigur, și corespondenți cu o abordare mai „constructivă”. Să vă citesc un fragment dintr-o lungă scrisoare primită ieri: „Nu-ți ascult emisiunile de multă vreme, iar de când am început să le ascult am mai ratat din ele… Dar trebuie să-ți spun că, atâta cât te-am ascultat, n-am auzit de la tine nici măcar o vorbă bună despre niciun titlu «de răsunet» lansat în ultimii ani… Iar dintre filmele pe care le-ai menționat favorabil n-am identificat niciunul care să nu fie greu de prins rulând în cinematografe – fie din cauza vechimii, fie din cauza lipsei de popularitate. Vorbind despre De Sica în ultima emisiune, i-ai elogiat fără rezerve toate filmele mai vechi, însă când ai ajuns la Hoții de biciclete ai spus așa: «cel mai celebru film al lui și, incontestabil, un film mare, deși personal găsesc că are o structură prea clasică și prea meticuloasă». Mă faci să mă întreb dacă ceea ce se spune despre tine – că măsura în care comentezi favorabil un film este întotdeauna invers proporțională cu popularitatea lui – nu este cumva adevărat până la ultima nuanță. Dar, chiar în timp ce îți scriu aceste cuvinte, aproape că te simt cum începi să te crispezi, să cauți un mod de a demonstra că eu greșesc și tu ai dreptate. Mi-aș dori sincer să nu reacționezi așa. Mi-aș dori să te relaxezi în fotoliul tău, să ridici ochii spre tavan și să te întrebi: «Așa să fie oare? Să fie adevărat că pornesc cu prejudecăți împotriva filmelor pe care lumea le place, tocmai pentru că lumea le place? Atunci când văd un film popular, oare îl văd așa cum e sau nu-l văd decât cu gândul de a găsi motive pentru a-l demola?» Vezi, eu nu sunt ca celelalte persoane care-ți scriu ca să se certe cu tine. Poate că sunt prezumțios, dar încerc sincer să-ți fiu de ajutor. Cred că ai mult potențial în domeniul cronicii de film… Dar sunt convins că, oricât de mare ți-ar fi potențialul, nu-l vei fructifica într-o proporție mai mare decât ai reușit până acum dacă nu te vei confrunta în mod onest, serios și curajos cu întrebările de mai sus, oricât de dureros ar fi pentru tine. Vreau să te gândești la întrebările acestea, dar nu la niște răspunsuri și nu la cum să mă convingi pe mine cu răspunsurile tale. Nu vreau să te apuci să cauți un film popular căruia să te simți capabilă să-i scrii o cronică pozitivă, dovedindu-ți astfel că cel care ți-a scris «nu avea dreptate». Așa n-ai face decât să eviți confruntarea cu întrebările mele, cu adevărata problemă pe care ar trebui să ți-o pună ele – și anume dacă sunt adevărate sau nu. În plus, eu nu te «atac», n-ai de ce să te aperi de mine.”

Pot să te întrerup? Chiar te rog să mă ataci! E mai bine! Critica asta „constructivă”, căreia reușește să-i scape tot ce încerc eu să spun, e exact genul de critică la care-mi vine să mă urc pe pereți. Când văd îngrijorarea asta pentru potențialul meu – de parcă aș fi o vacă care dă lapte prea subțire –, îmi vine pur și simplu să urlu de disperare. Dar înapoi la scrisoare: „De fapt, aș prefera să nu-mi oferi niciun fel de răspunsuri la aceste întrebări, pentru că mie nu-mi trebuie răspunsuri și aproape orice mi-ai răspunde acum, în lipsa unei reflecții profunde și îndelungate, ar constitui o simplă tentativă de a te justifica, or, exact acest lucru n-ai de ce să-l faci și nici n-ar trebui să-l încerci. Nimeni în afară de tine nu trebuie să cunoască răspunsurile la aceste întrebări și tu ești singura care trebuie să răspundă. Pe scurt, n-aș vrea în niciun caz să-ți reduci singură la tăcere vocile lăuntrice, mai ales vocea aceea mică și neliniștită care spune: «Oare chiar sunt dreaptă? Oare văd filmul în întregime sau numai acea parte din el care-mi place – sau mai bine zis care nu-mi place?» ”

Și tot așa o ține preț de câteva paragrafe suplimentare. La un moment dat mi-am zis că omul ăsta face mișto de mine. Dar mergând mai departe, unde scria că „e peste puterea mea de înțelegere cum au putut să-ți scape inocența și farmecul copilăresc ale unui film ca The Parent Trap”, mi-am dat seama că și de mine, și de corespondentul meu își bate joc rău, și încă rău de tot, cultura de masă. Dragă omule, singura întrebare pe care m-ai făcut cu scrisoarea ta să mi-o pun este: „Ce rost are? ”. Și la întrebarea asta nu m-am relaxat în fotoliu cu ochii în tavan, ci m-am dus la dulăpiorul cu băuturi alcoolice și mi-am turnat o rație zdravănă.

Cât de departe a mers cultura de masă în a neutraliza însuși rolul criticului, de-am ajuns să fim acuzați că, de vreme ce recomandăm filme nepopulare și greu de găsit, trebuie neapărat s-o facem doar din afectare, ca să ne jucăm snob cu publicul? Dacă gândești așa, de ce te mai obosești să asculți un radio de nișă cum e KPFA? Oare n-ai ajuns la KPFA tocmai din dorința de a auzi ceva ce n-auzi pe posturile de radio comerciale? Tot așa, încerc să te ghidez spre filme care, dacă le cauți, îți vor da ceva ce n-are cum să-ți dea un film ca The Parent Trap. Ți se pare suspect că nu bat și eu toba pentru mai multe titluri „de răsunet”. Dar singurul motiv pentru care titlurile alea ajung să fie „de răsunet” este că se cheltuiește masiv ca să li se facă publicitate; exact așa e impusă și o marcă de detergent, dacă există destui bani pentru a lăsa mostre la toate ușile. Filmele „de răsunet” ale Hollywood-ului sunt făcute exact la fel cum sunt și vândute – prin testarea în prealabil a ingredientelor, prin eliminarea elementelor care pot aduce neplăcere publicului de masă și adăugarea acelora apte să excite cele mai largi categorii de spectatori. Vorba sloganului CBS: „Excită și domină!” South Pacific e în prezent pe locul șapte în clasamentul Variety al filmelor cu cele mai mari încasări din toate timpurile. Chiar știți pe cineva care să considere că South Pacific este chiar un film bun? Oare este el „popular” într-un mod care chiar înseamnă ceva, dincolo de faptul că au reușit să-l vândă? Campania promoțională pentru filmul cu Doris Day Lover Come Back a inclus vânzarea de albume muzicale Doris Day cu un dolar bucata, la pachet cu câte o margarină Imperial. Cu un bombardament publicitar vizând 23 de milioane de cutii poștale personale, plus reclame în ziare, la radio, la televizor și în magazine, Lover Come Back a devenit un titlu „de răsunet”.

Încerc să nu-mi irosesc timpul de emisie discutând filme care mi se par proaste în moduri evidente, oricât de populare ar fi unele dintre ele. Și nu discut filme totodată nepopulare și proaste, pentru că oricum nu v-ați duce să le vedeți și pentru că nu văd de ce aș lovi în oameni care sunt deja căzuți. Ce mi se pare important este să dedic timp unor filme umflate inclusiv de critică, astfel încât pot lăsa impresia greșită că sunt filmele momentului, că ele – și nu altele – trebuie neapărat văzute. 

Am primit câteva scrisori anonime extraordinar de neplăcute și în urma emisiunii despre Noul Cinema American. Unele îmi adresau obscenități. Cea mai spirituală dintre ele mă compara cu un melc care mănâncă frunzișul crud de pe tinerii artiști și-i lasă astfel despuiați. Recunosc presupozițiile: criticul e inteligent, rațional, lipsit de inimă, pustiu sufletește, invidios pe focul creator al artistului; atunci când criticul e și femeie, este una rece și castratoare; artistul e delicat, sensibil, trebuie hrănit și îngrijit cu tandrețe. Ce să spun, decât că romantismul ăsta de secolul al XIX-lea este caraghios rău de tot în Boemia secolului XX? Pentru mine critica e o artă. Practicată onest, ea nu e mai rentabilă financiar, cel puțin în această țară și în această epocă, decât munca unui cineast de avangardă. Dragii mei corespondenți anonimi, dacă vi se pare atât de ușor să faci critică și atât de greu să faci pictură, poezie sau cinema de avangardă, de ce nu le încercați pe amândouă? Poate veți descoperi de ce există atât de puțini critici și atât de mulți poeți.

Unii dintre dumneavostră îmi scrieți scrisori flatante și vă sunt recunoscătoare pentru ele, dar v-aș ruga ceva: dacă-mi scrieți, nu începeți prin a-mi spune lucruri gen „este pentru prima oară când scriu o scrisoare de fan”. Chiar dacă e adevărat, nu-mi spuneți așa ceva. Mă faceți să mă simt de parcă v-aș lua virginitatea; și zău că e un sentiment sordid.

 

PS: Flicker (1991) a apărut în 2008 la Nemira sub titlul Sfârșitul lumii în alb și negru, într-o traducere de Mircea Pricăjan (una peste alta bună, deși în general nesigură pe noțiunile având de-a face cu cinemaul).

theodore-rosyack_flicker

Coperta românească e potrivită pentru un fantasy de duzină, dar Sfârșitul lumii în alb și negru este, printre altele, o minunată istorie culturală în forma unui roman popular: mai exact, o istorie a culturii cinematografice americane, așa cum s-a dezvoltat ea după al Doilea Război Mondial într-o serie de medii și de instituții (de la Hollywood până în universități, trecând prin primele secte cinefile și prin presa culturală), istorie care-i servește inventivului Theodore Roszak drept materie primă pentru un mystery cu accente oculte despre secretele profesionale ale unui regizor fictiv. Printre fanii români ai romanului se numără Mihai Iovănel (care scrie despre el în cartea lui din 2015, Roman polițist) și Nae Caranfil. Pe mine, desigur, mă mișcă mai ales prin personajul Clare Swann – varianta ficțională a lui Pauline Kael. Ce oferă Roszak – și mă mișcă pe mine – e, de fapt, un fel de „model îmbunătățit” de Kael. Kael era, în unele privințe, o provincială americană; Roszak face din ea o cosmopolită. Kael a scris un eseu influent care, punând problema auctorialității în Cetățeanul Kane, lua pe nedrept de la Welles ca să-i dea mai multă recunoaștere coscenaristului Herman Mankiewicz; Roszak o face pe Clare să intervină polemic în controversa iscată în lumea reală de acel eseu, luând apărarea lui Welles. În fine, Roszak îi dă lui Clare genul de viață erotică tumultuoasă pe care mai multe generații de cititori au subînțeles-o din vocea literară a lui Kael – picantă, impudică –, dar de care Kael însăși (crescându-și de una singură, în America anilor ’50, un copil făcut în afara cadrului conjugal, întreținându-se uneori din croitorie și din baby-sitting) n-a avut deloc parte.  

 

pauline-kael-au-centre-en-compagnie-de-l-actrice-marthe-keller-et-des-cineastes-jacques-demy-et-youri-ozerov

Juriul competiției principale a Festivalului de la Cannes din 1977. De la stânga la dreapta: Anatole Dauman, amfitrionul Gilles Jacob (care din anul următor avea să devină Delegatul General al festivalului), Carlos Fuentes, Roberto Rossellini (președintele juriului), Benoîte Groult, Marthe Keller, Jacques Demy, Pauline Kael, Iuri Ozerov, un personaj neidentificat și N’Sougan Agblemagnon. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame