Dinamită: „Soldații” Ivanei Mladenovic

 

Soldații. Poveste din Ferentari, ecranizarea Ivanei Mladenovic după romanul autobiografic (din 2013) al lui Adrian Schiop, este o piatră de hotar în cinematografia română, iar faptul că e una dintre poveștile de dragoste de primă magnitudine ale acestei cinematografii (timide erotic) – și cu siguranță cea mai fizică dintre ele – este doar unul din motive. Protagoniștii poveștii sunt doi bărbați: Alberto, un rom la vreo 35 de ani, dintre care 14 trăiți la pușcărie, și Adi, un antropolog gadjo la vreo 40, venit în Ferentari – la fel ca Schiop însuși – ca să se documenteze pentru o teză de doctorat având ca subiect manelele; Adi e jucat chiar de Schiop, în timp ce Alberto e jucat de Vasile Pavel-Digudai.

Deși pe parcursul filmului devine evident că e atras mai mult de bărbați, Adi e recent ieșit dintr-o relație cu o femeie. Cât despre Alberto, acesta e un bărbat a cărui viață sexuală, indiferent de înclinațiile personale, s-a desfășurat în cea mai mare parte a ei la închisoare. Atunci când îi pomenește pentru prima oară lui Adi de lucrurile astea, bând pe banii lui după ce și-a tocat propriii bani la „păcănelele” din cârciumă, Alberto le prezintă în termeni de „șmecherie”, de dominare a celorlalți deținuți: „În pușcărie am futut bulangii de m-a luat capul, nu mi-e rușine s-o spun… Știe pula unde-o bagi?” Dar nu trece mult timp și Alberto recunoaște că, la închisoare, s-a aflat cel mai adesea în postura celui dominat, nu a celui care domină; acum i se laudă lui Adi (între timp au ajuns să-și petreacă nopțile acasă la acesta din urmă, spre oroarea vecinului său de apartament) că era cel mai priceput la felații din toată închisoarea. Nu e singura plăcere pe care a învățat s-o ofere contra protecție: se mândrește cu abilitățile lui de bărbier și de maseur. La rândul lui, are nevoie de la celălalt de – pe lângă bani – mângâieri, căldură corporală și verbală. Cu aceasta din urmă, Adi e zgârcit: nu vrea să lase garda jos cu Alberto – un fost pușcăriaș rom care s-a lipit de el pentru bani și adăpost, și pe care colegul său de apartament îl găsește amenințător fizic, căci are burtă, ceafă și cicatrice – și, dincolo de asta, afirmă că nici femeii cu care a trăit înainte de Alberto n-a fost capabil să-i spună niciodată „te iubesc”. Din contră, Alberto e darnic cu alinturile – „fericirea mea”, „gurița mea dulce”, „să nu mă lași, viața mea, că mor fără tine” –, pe care, intrând pentru un moment în rolul de heterosexual, i le recomandă lui Adi drept „șmecherii” absolut necesare pentru seducerea femeilor. Nu e singurul moment când, aflat în plină încurcătură homosexuală, Alberto pare să revendice o identitate de heterosexual: e ceva ce tot face, inclusiv (dar nu numai) pentru a se distanța de Adi în timpul unei certe – ca atunci când ridică ochii în tavan și invocă o rudă, chemând-o să vadă cât de jos a ajuns, și anume „slugă la bulangii”. Comportamentul ăsta e reprezentativ pentru un mediu care pare să fie simultan homofob și, într-un fel, mai puțin ascuns decât lumea middle-class. În lumea lui Alberto, homosexualitatea e un stigmat (el povestește cum, eliberat din închisoare și luat acasă de un văr cu bani, i se interzisese să-și atingă nepoții și până la urmă fusese dus în fața unui preot, ca să jure că nu mai face) și totodată un fapt al vieții, la fel de răspândit ca închisoarea și, desigur, asociat cu ea, deși nu numai (un alt „șmecher” întâlnit la cârciumă îi povestește lui Adi cum o vreme a supraviețuit în străinătate „mergând în parcări cu bărbați”, după care îi propune antropologului un threesome – ei doi și o femeie – cum îi propusese și Alberto în prima noapte).    

Cu Adi ca ghid al spectatorului, al „nostru”, în această lume, perspectiva filmului asupra ei nu este – nu poate fi – una mainstream, a majorității. Adi o fi aparținând majorității rasiale și o fi el – în mod inescapabil – middle-class, dar e homosexual. În plus, e marginal și în raport cu discursul simpatetic pop sau mainstream despre ce înseamnă să fii gay, care e un discurs foarte middle-class și foarte „culturalizant” – adică preocupat de o cultură gay înțeleasă ca un anumit set de opțiuni de consum, în timp ce Adi, ca și filmul, e preocupat de chestiuni economice, de raporturi de dominare și excludere socială (și de manele!). De fapt, a spune că filmul Soldații are o sensibilitate gay nu e chiar exact: sensibilitatea sa e queer – adică oarecum altceva, mai destabilizant, mai amenințător la adresa confortului psihologic al majorității. Cu filmul Soldații al Ivanei Mladenovic și al lui Adrian Schiop (care a scris scenariul împreună cu regizoarea, adaptându-și romanul), sensibilitatea queer intră în forță în cinemaul românesc.

Regizoare româncă de origine sârbă (și actriță principală în Inimi cicatrizate al lui Radu Jude), Ivana Mladenovic se află aici la primul ei lungmetraj de ficțiune, însă experiența ei ca documentaristă este considerabilă și relevantă – în Stingeți becurile/ Turn Off the Lights (2012) a documentat reintegrarea (sau nereintegrarea) în societate a trei pușcăriași. Adaptând autoficțiunea lui Schiop, ea și scriitorul au ales să prezinte povestea în maniera unui documentar observațional, ceea ce înseamnă că Adi, care de la un capăt la altul al cărții ni se adresa numai la persoana întâi, e privit aici din afară. Pierderea vocii lui narative poate fi regretată, după cum – din punctul de vedere al unui cititor (ca mine) care găsește că dominația discursivă absolută a acelei voci nu era una lipsită de abuzuri – poate fi văzută ca o purificare. „Abuzurile” sau stridențele vocii din carte mergeau în direcția unui machism de tip nimeni-nu-are-curajul-meu-de-a-vedea-realitatea-așa-cum-e, dar și de tip nimeni-nu-e-mai-urât-și-mai-cu-bube-în-cap-decât-mine (un vârf de demonstrativism, cu inevitabil iz cabotin, era episodul în care naratorul, aflat pe stradă, defeca în pantaloni – se căca pe el la propriu –, episod eliminat din film). Ele mergeau, de asemenea, într-o direcție de roman „cu cheie” – en passant, Adi realiza o serie de portrete, sumar ficționalizate sau deghizate, ale unor figuri din lumea artistică și intelectuală mai mult sau mai puțin alternativă a Bucureștiului (Costi Rogozanu, Dan Sociu și alții), iar majoritatea portretelor erau bitchy, compuse în parte din colportări („gurile rele zic”) și etichete trântite, zbang, între ochi. Un pasaj: „brusc au început să mă enerveze la sânge palavrele [ei] de premiantă a clasei care argumentează virtuoz pentru toate cauzele progresiste, argumentează din orice poziție și cu orice ocazie, din articole scrise pe fițuici de stânga, din bucătărie când mestecă în tocănița arăbească, din baruri când iese cu prietenii etc.; am început deci să nu-i mai suport palavrele și la beție m-am scăpat pe facebook și, sub un status d-ăsta inteligent, i-am zis ești o vacă proastă și abisală; și, a doua zi, anxios și mahmur, mi-a părut rău că am făcut-o, era și ea o fată bătrână care-și îndulcea singurătatea cum putea – și dacă noi, fetele bătrâne, nu ne iubim una pe alta, atunci cine să ne iubească.” Genul ăsta de bitchiness, de limbariță clevetitoare, cu fente, mieunături, gheruțe etc., are, desigur, un ilustru pedigri queer (Wilde, Noël Coward, Capote, Gore Vidal etc.), dar Schiop nu e deosebit de spiritual în acest registru (care, apropo, a trecut necomentat în majoritatea cronicilor de întâmpinare ale romanului), deci, ca să fiu și eu un pic bitchy (între noi, fetele etc.), aș spune că, privându-l într-o anumită măsură de voce și, în orice caz, amputând aproape integral dimensiunea de roman „cu cheie”, filmul nu e departe de a-i face un serviciu.

Lăsând răutățile la o parte, Schiop are pe ecran o combinație de gentilețe și reticență care funcționează bine. Soldații nu era deloc o poveste ușor de dramatizat într-o cinematografie precum cea românească – deloc experimentată în spunerea de povești de acest fel; nu erau ușor de găsit actori – profesioniști sau neprofesioniști, gay sau straight – suficient de nedefensivi pentru jocurile intime, fizice și verbale, care se cer aici. Mladenovic, după cum a arătat și în Turn Off the Lights, are însă o mare abilitate de a face pe cineva fie să se deschidă în fața camerei ei, fie să se închidă într-un mod care să funcționeze în avantajul filmului – e cazul lui Schiop, a cărui crispare de non-actor ajunge să exprime bine personajul (care e defensiv, e între două lumi, nu e în largul lui în niciuna) și să se îmbine fericit cu histrionismul și căldura extraordinarului Vasile Pavel-Digudai (tot un actor neprofesionist – unul care ar trebui să ia toate premiile de actorie pentru rol masculin pe anul 2018).

Docu-ficțiunea iubirii de-o vară dintre Adi și Alberto e îmbibată de Mladenovic în viniete pur-documentare: dărâmarea unor cocioabe de carton cu buldozerul; ridicarea seringilor folosite din cartier și împărțirea unora noi; un copil aruncând cu piatra după o femeie care trece cu căruța; un bloc care arată ca și când ar fi fost bombardat, dar a cărui intrare a fost amenajată somptuos, cu covor roșu, pentru ieșirea unei splendide mirese. (Toate astea sunt filmate sobru, în planuri generale, care nu dramatizează.) Dar cea mai mare parte a filmului constă în dinamica oarecum fassbinderiană a relației dintre cei doi bărbați. După o ceartă cu vărul bogat în casa căruia locuise (pe o poziție situată undeva la mijloc între servitor și membru al familiei), Alberto se mută la Adi (colegul de apartament al acestuia a preferat să plece, lăsându-l pe Adi să se descurce singur cu chiria). Își fac unul altuia masaj. Joacă table. Se uită la melodrame indiene, care pe Alberto îl emoționează. (În roman erau filme de kung fu.) Alberto îl bărbierește pe Adi. Adi își face griji din cauza banilor de chirie. Încearcă să facă sex într-un loc public – un teren viran din Ferentari, scufundat noaptea într-o beznă aproape totală; îi întrerup gemetele unui drogat care zăcea și el pe-acolo – și căruia Alberto începe să-i care picioare cu sălbăticie în timp ce-i face și morală. (Tinde să fie brutal cu cei mai decăzuți decât el – la cârciumă izgonește un bătrân care încerca să cerșească de la Adi cu povești despre cum îi făcuse cinste Adrian Sârbu cu o bere.) Se giugiulesc într-un parc din centru, la lumina zilei. Adi își face griji din cauza banilor de chirie și a tezei de doctorat nescrise. Adi încearcă să-l ajute pe Alberto să-și facă buletin, ceea ce e greu, pentru că Alberto nu are nici certificat de naștere. (După ce ieșise din închisoare și înainte ca vărul bogat să-l ia sub acoperișul său, trăise în Gara de Nord.) Îi dă lui Alberto niște bani cu care acesta să-și caute o soră; Alberto sparge banii la „păcănele”. Se ceartă, se împacă. Adi își sună părinții (care locuiesc în provincie) și împrumută de la ei niște bani. Încearcă să construiască împreună cu Alberto o rutină domestică favorabilă scrisului la doctorat – el să scrie, Alberto să-l încurajeze („Să scrii ce trebuie, da?”) între două runde de poker pe Internet (unde măcar nu pierde bani reali ca la „păcănele”). La un moment dat invită în vizită pe la ei un jurnalist și ONG-ist (gay) pe nume Andrei, jucat de jurnalistul și ONG-istul Ștefan Iancu (acesta pare să fi fost chiar modelul lui Schiop pentru personajul Andrei din roman); socializarea în trei e dezastruoasă. Între Adi și Alberto are loc o nouă ceartă – și mai multă fricțiune, și mai multă eroziune.

Andrei e cel care se referă la Alberto ca la „jucăria” lui Adi și care-i amintește acestuia din urmă că, oricât s-ar juca de-a declasarea, oricât s-ar autoafecta, convingându-se singur că nu mai are niciun viitor etc., de fapt e doar un chiriaș în Ferentari; există o altă lume, lumea lui (chiar dacă se simte străin de ea), la care se poate oricând întoarce – e suficient să apese pe niște butoane de telefon (ca în cântecul „Common People”) și s-o sune pe mama (a și sunat-o deja, pentru bani de chirie). Alberto e cel fără buton de exit, fără scaun ejectabil, fără nimic (nici măcar certificat de naștere). A spune că Soldații e povestea a doi bărbați care se folosesc unul de altul este inexact, în măsura în care o asemenea formulare îi pune pe cei doi pe picior de egalitate. Or, Alberto se folosește de Adi în sensul că nu găsește nimic mai bun de care să se agațe ca să nu se ducă la fund de tot – e deja la fund și n-are altceva. În timp ce Adi se folosește de Alberto fără a-și periclita niciodată cu adevărat viitorul, cealaltă viață (din contră, trage foloase profesionale de pe urma lui, ceea ce, ieșind din rama ficțională, e valabil și pentru Schiop ca autor al romanului), încercând să-l ajute atât cât să-și țină conștiința liniștită. În ultimele pagini din roman, când naratorul își conștientizează vina, abdicarea de de la responsabilitatea pentru viața pe care o lăsase, ba chiar o chemase să se îmbârlige cu a lui, Adrian Schiop accede la un nivel înalt de elocvență. Filmul, care se încheie cu vocile celor doi purtând o conversație telefonică la câteva luni după despărțire, suprapuse pe imagini cu Alberto reîntors în Gara de Nord, nu reușește o lovitură emoțională comparabilă; impactul e mai înfundat.

Astea fiind zise, la cât de reprimate sunt în România chestiunile – cea sexuală, cea rasială, cea de clasă – dramatizate în acest film cu atâta îndrăzneală (îndrăzneală ce devine o adevărată marcă a cinemaului produs de Ada Solomon), cocteilul de ficțiune și documentar agitat de Ivana Mladenovic și Adrian Schiop este pur și simplu dinamită.

(Publicat în Vatra nr. 9-10/2017)