Despre critica de film – dacă a murit sau nu – în „Suplimentul de cultură”

vlcsnap-2017-05-02-15h02m26s254

 

Anchetă despre critica de film, realizată de Iulia Blaga și apărută în Suplimentul de cultură sub titlul „Critica de film – îi mai cîntăm prohodul sau navigăm odată cu vremurile?”. Alături de excelenți colegi/prieteni ca Ionuț Mareș, Ancuța Proca, Irina Trocan și alții, am răspuns (pe larg) și eu. Din răspunsul meu:

„Dacă instituțiile tradiționale ale criticii jurnalistice sînt cotidianul și revista săptămînală, instituțiile tradiționale ale criticii eseistice sînt revista cinefilă sau generalist-intelectuală lunară sau trimestrială, cinemateca, galeria, muzeul. Publicul criticii eseistice este, desigur, unul mult mai mic, dar influența ei poate fi mare: în Occident, cel puțin pînă în momentul pătrunderii criticii de film în universități (care s-a petrecut în anii ’70), critica eseistică (de pildă, André Bazin, Cahiers du cinéma, Susan Sontag) e cea care a produs majoritatea ideilor importante, care (popularizate și cu ajutorul cronicarilor de la cotidiene și săptămînale) au rafinat felul sau felurile în care erau privite filmele; și, deși critica eseistică are mai puțin de-a face cu publicitatea decît critica jurnalistică (sau e obligată în mult mai mică măsură să aibă de-a face cu ea), unul dintre principalele merite ale revistei de critică cinefil-eseistică Film Menu, apărută în România între 2009 și 2016, a fost să promoveze programatic filme și cineaști despre care altminteri nu se spusese nimic în limba română.

Ei bine, dacă pentru critica jurnalistică blogosfera a însemnat concurență, pentru critica eseistică și pentru cea academică ea a însemnat o șansă de a ajunge la un public mai mare. În momentul de față, unii dintre cei mai valoroși critici de limbă engleză și de limbă franceză (ca să mă limitez la culturile pe care le cunosc cel mai bine) sînt bloggeri – indiferent dacă provin din critica academică (cazul universitarului pensionat David Bordwell), din critica jurnalistică (jurnalistul pensionat Jonathan Rosenbaum) sau din critica eseistică (Michel Chion). Distincția critic/blogger nu înseamnă nimic. Nu contează afilierea ta instituțională sau lipsa acesteia; nu ea te face critic. Contează ce știi. Dintre ai noștri, Ionuț Mareș, de pildă, era un critic adevărat încă de pe vremea cînd avea doar un blog, nu și o poziție la un ziar online; bloggerul care semnează Cinesseur – și care, din cîte știu, nu s-a arătat niciodată dornic să fie considerat jurnalist, eseist, scholar sau mai știu eu ce, ci doar cinefil – nu e în mai mică măsură un critic adevărat. Sigur, mulți alți bloggeri sînt simpli publicitari care nu contribuie cu nimic substanțial la discutarea publică a filmelor, dar nici revista Film, care în principiu e o revistă cinefilă scrisă de specialiști, nu contribuie cu mare lucru în afară de publicitate.

În concluzie, critica de film rămîne importantă inclusiv în România, dar pentru a vedea asta trebuie depășit reflexul de a echivala critica de film în general cu biata critică jurnalistică (aceasta din urmă n-are cum s-o ducă mai bine decît presa românească în general) și de-a o judeca după eficiența ei ca publicitate făcută unora dintre produsele de pe piață.”

Continuarea aici.

 

Anunțuri