În pregătire pentru mult așteptata ecranizare a lui Martin Scorsese după romanul Tăcere (Chinmoku) al lui Shūsaku Endō, apărut în 1966, am văzut în sfîrșit și ecranizarea japoneză din 1971, regizată de Masahiro Shinoda, cu Endo însuși coscenarist. Dintr-un motiv sau altul n-o văzusem pînă acum, deși romanul îl citisem cu interes de multă vreme – ajunsesem la Endō urmărindu-mi un interes din post-adolescență pentru scriitorul britanic Graham Greene, căruia Endō i se recomandase într-o scrisoare drept un “discipol japonez fidel”; la rîndul său, Greene îi scrisese lui Endō că, din punctul lui de vedere, Tăcere e superior propriului său roman din 1939, Puterea și gloria, cu care se aseamănă prin subiect – ambele sînt despre persecuții anticatolice (în Japonia secolului al XVII-lea, respectiv în Mexicul anilor 1930) și fiecare are ca protagonist un preot fugar, ultimul rămas în viață în țara respectivă. (Greene și Endō aparțineau minorităților romano-catolice din Marea Britanie, respectiv Japonia.)
Filmul din 1971 al lui Shinoda este, ca și romanul inspirator, departe de orice martirologie simplistă. De fapt, e o manifestare cinematografică exemplară a unui existențialism catolic care s-a bucurat de o solidă respectabilitate în romanul interbelic și în cel de după război. Persecutarea misionarilor portughezi și a localnicilor convertiți de aceștia ne e prezentată ca bazîndu-se nu pe fanatism anticreștin, ci pe teama rezonabilă a autorităților japoneze că această popime europeană este doar avangarda unor armate colonizatoare. Între două schingiuiri, protagonistul poartă cu persecutorii săi discuții despre adevărul creștin: zîmbitor-rezonabili, ei nu-i contestă validitatea pentru spațiul european, în timp ce el insistă febril că e universal. Ce e cert este că, în lumea pe care o descrie filmul, Deus este absconditus bine de tot, iar tăcerea lui – în timp ce atîția credincioși mor dureros și obscen, fără nicio glorie vizibilă, în loc să abjure – este strivitoare. Înconjurat de vaierele creștinilor care urmează să moară, protagonistul are o conversație cu un compatriot care fusese și el preot înainte ca, abjurînd, să-și ia un nume japonez și o soție: acesta îi spune că pînă și Iisus s-ar lepăda de creștinism dacă ar fi în locul lor – ar fi cel mai creștinesc lucru pe care l-ar putea face pentru oamenii aceia care suferă atroce.
În plus, filmul lui Shinoda este și cinematografic foarte frumos. E greu de uitat o secvență ca aceea în care un bărbat japonez e îngropat pînă la gît și un călăreț galopează în jurul lui, riscînd la fiecare trecere să-i crape țeasta și avînd ordinul de a nu se opri decît atunci cînd soția schingiuitului, creștină ca și el, legată de un stîlp la cîțiva metri distanță, calcă pe imaginea religioasă creștină care i-a fost pusă la picioare. Nu-i va fi ușor filmului lui Scorsese să se ridice la înălțimea filmului lui Shinoda, mai ales că Silence din 2016 e un film în care rolurile iezuiților portughezi sînt jucate de vedete americane ca Andrew Garfield, Adam Driver și Liam Neeson, în timp ce actorul principal din filmul lui Shinoda – deși, ce-i drept, nu era nici el portughez, ci tot anglo-saxon (misteriosul David Lampson, care în momentul acela avea foarte puțină experiență actoricească, și nici ulterior n-a jucat în mai nimic) – cel puțin nu vorbește doar în limba lui, ci și (pe porțiuni lungi din film) în japoneză.
În fine, vom vedea. Tot ce vreau să semnalez deocamdată, pe lîngă excelența filmului lui Shinoda, e un item de trivia, o curiozitate amuzantă. Rolul lui padre Ferreira – iezuitul portughez care s-a lepădat de creștinism, a luat de soție o femeie japoneză și, pe scurt, went native – e jucat (cu forță) de un actor japonez în white face (adică purtător al unui machiaj care, constînd în primul rînd în barbă și în sprîncene stufoase, e menit să-l “europenizeze”).
E vorba despre marele Tetsurō Tamba (1922-2006), care, într-o carieră însumînd sute de roluri, a jucat în filme de Masaki Kobayashi și Takashi Miike, care în lumea reală se trăgea din rîndurile nobilimii japoneze (tatăl său fusese medicul personal al împăratului) și care, în fine, cu patru ani înainte de Tăcere jucase în James Bond-ul You Only Live Twice (plasat în Japonia), în care Sean Connery apare la un moment dat în yellow face (adică purtînd un machiaj menit să-l “japonizeze”).
Tetsurō Tamba în rolul lui „Tiger” Tanaka din You Only Live Twice (1967)
În film, personajul lui Tamba – care este șeful serviciilor secrete japoneze, “Tiger” Tanaka – este cel care are ideea ca Bond să devină japonez. Și nu e o idee izolată, ci parte dintr-un plan în trei pași. Pasul doi, în formularea la nesfîrșit citabilă a lui Tanaka: “You train hard and quickly to become a ninja. Like us.” Iar pasul trei este ca Bond – arătînd acum ca un japonez și în curs de-a deveni un ninja – să-și asume identitatea unui pescar dintr-un sat situat în apropierea unui vulcan unde au fost constatate semne de activități ciudate. (Spoiler: ce se întîmpla de fapt acolo este că din interiorul vulcanului erau lansate nave spațiale pirat, care capturau – prin înghițire – navele spațiale ale americanilor și ale sovieticilor și se întorceau cu ele în vulcan.) Pentru a fi mai convingător ca pescar, Tanaka i-a aranjat și o căsătorie cu o tînără din sat.
Planul este unul complet lipsit de logică. Lăsînd la o parte faptul că serviciile secrete japoneze ar fi trebuit să-și dea seama pînă atunci că în și din vulcanul acela vin și pleacă rachete, Tanaka n-avea de ce să-l pună tocmai pe Bond să stea cu ochii pe vulcan pînă se întîmplă ceva interesant. Putea să pună un om de-al lui, japonez (și ninja, dacă voia); ar fi fost mai simplu decît să-l transforme fizic (și să-l antreneze) pe Bond. Dar ce e cu adevărat stupefiant este că, deși operația de transformare trece drept un succes în film (toată lumea pare mulțumită de cît de japonez arată Bond), în ochii publicului (sau cel puțin ai unui public de azi) Bond nu arată cîtuși de puțin mai japonez decît înainte: e tot el, dar cu breton și cu sprîncene mai stufoase.
În mod interesant, îndesirea sprîncenelor avea să se numere și printre soluțiile de europenizare a lui Tetsurō Tamba, aplicate patru ani mai tîrziu de machiorii din Tăcere. Dar portughezul-devenit-japonez al lui Tamba e incomparabil mai convingător: e o apariție stranie, destabilizantă, în timp ce Bond-ul-acceptat-de-toată-lumea-ca-japonez-deși-se-vede-prea-bine-că-e-tot-el este una dintre rușinile respectivei serii cinematografice. Îmi place să văd Tăcere și ca pe revanșa lui Tamba.
Lucruri care nu pot fi spuse altfel 